GLADIATOR-Capitolul 34

Umbra copacului cădea asupra bărbatului, acoperind razele soarelui care pârjoleau pământul.
Stătea tolănit pe o bucată de rogojină, cu un braț așezat pe frunte și celălalt întins lângă el.
Nu dormea, fiindcă gândurile nu îi lăsau liniștea necesară.

Trecuse o săptămână de când era aici, iar până acum nu primise nicio misivă de la prietenul lui.
Dacă lua lucrurile cu calm, putea spune că se afla într-o vacanță pe care nu o avusese niciodată.
Relaxare, liniște și odihnă. Toate presărate din plin cu momente de intimitate și plăcere.

Apropierea de Elio era acea fantezie închipuită, dorită, dar niciodată trăită cu speranța că se va împlini.
Nu fiindcă era bărbat—în societatea timpului său, plăcerea era unul dintre motivele pentru care un om trăia.
Nu conta de unde venea sau cine ți-o oferea, atâta timp cât îți umplea sufletul și era trăită în intimitatea casei.

Preceptele timpului său aveau un singur rol pentru cetățenii liberi ai Republicii: trebuiau să domine, nu să fie dominați.
În relația cu celălalt, se lăsase ghidat de plăcerea sufletului și a trupului, nu de dogme alcătuite de minți încărcate de orgolii.

Elio îi împlinise acea fantezie, umplându-i sufletul și făcându-l să vadă frumusețea în cele mai simple trăiri.
Chiar și în această situație incertă, plină de îndoieli și frustrare, reușea să-i arate o altă latură a vieții, una deloc complicată.

– Dacă ai să stai mereu așa încruntat, îl auzi atrăgându-i atenția,

-…ai să arăți de parcă ai fi tatăl meu, nu iubitul.

Fabius ridică pleoapele și îl văzu așezat pe o parte lângă el, cu capul sprijinit în palma mâinii drepte.

– Iubit? întrebă privindu-l printre gene.
Îi plăcea cum suna… și era prima oară când i se adresa astfel.

– Credeai că am fost de acord să vin cu tine pentru averea ta? îl provocă Elio, ridicând o sprânceană.

– Ți-am dăruit Rudisul. Așa că ești un om liber, îi aminti Fabius.

– Rudisul l-am primit, adevărat. Dar nu l-am meritat, rosti Elio, iar în privirea lui se întrezărea acea greutate care îi apăsa conștiința.

– Elio…

– Dominus, în curtea din față au intrat niște soldați, îi anunță unul dintre servitori, făcându-l pe Fabius să rămână cu cuvintele nerostite.

– Câți sunt? întrebă, ridicându-se amândoi în picioare.

– Șase soldați și centurionul care îi însoțește, răspunse servitorul.

Pentru o clipă, privirile lor rămăseră conectate, căutând aceeași strategie. Dar o renunțară repede.
Ar fi fost o nimica toată pentru doi luptători să elimine șapte soldați… dar asta ar fi complicat și mai mult lucrurile.

– Merg eu să vorbesc cu ei, spuse Elio.
Să nu repetăm întâmplarea cu soldații peste care am dat când am venit.
Urcă la etaj și rămâi acolo până pleacă, îl sfătui, netezindu-și roba gri care îi ajungea aproape de genunchi.

– Ai grijă, rosti Fabius, susținându-i privirea o clipă.

Elio îi făcu semn din cap și porni hotărât spre intrarea principală.

– Domnilor… ce surpriză să vă văd în curtea mea… soldați, rosti coborând treptele.
Mai ales că umila mea casă e departe de drumul principal.

Centurionul făcu un pas spre el.

– Cetățene al Republicii, unul dintre soldații mei, care a mai fost prin zonă, și-a amintit de această așezare. Ne-am abătut puțin, sperând la găzduire temporară.

– Aaa… foarte bine… foarte bine, se arătă Elio entuziast.
Nu mi se întâmplă prea des să am musafiri, mai ales soldați care sigur sunt înfometați și însetați.

– Chiar am aprecia dacă ne-ați ospăta cu ceva, se arătă centurionul de acord.

– Sigur. Luați loc la umbră. Julian, adu vin și anunță bucătăria să pregătească îndată bucate pentru oaspeții noștri.

Apoi către centurion:

– Dumneavoastră, poftiți în casă.

Îl conduse în sala de intrare, apoi într-o încăpere cu o masă și șase scaune.

– Sper ca soția dumneavoastră să nu se simtă intimidată de soldații mei, remarcă bărbatul.

– Din fericire, nu sunt căsătorit, îl asigură Elio, oferindu-i o cupă cu vin.
-Ați avut noroc că m-ați găsit acasă. Doar ce am ajuns acum câteva zile.

– Să înțeleg că aceasta e o casă de odihnă?

– Aveți un spirit de observație excelent, îl complimentă Elio.
Sunt mai mult pe drumuri, iar acum mi-am permis o binemeritată pauză.

Servitorii aduseră un taler cu carne și legume înăbușite.

– Știu că nu e o masă sofisticată, dar… neașteptând musafiri…

– Este mai mult decât suficient, îl asigură centurionul, dând pe gât vinul.

– Vă place vinul? întrebă Elio, umplând cupa.

– Slăvit fie Bacchus! exclamă soldatul.
Zeul la care ne închinăm cu toții… iar eu în mod special.

– Sunteți negustor de vinuri?

– Exact. Ceea ce beți este din recolta anului trecut. Un an excelent.

Centurionul aprobă, golind a doua cupă.

– Am să vă dau o amforă plină pentru drum, îl asigură Elio.
Dar dumneavoastră… mergeți spre oraș sau veniți dinspre el?

– Mergem spre oraș. Venim din Clunia. În urma noastră vine întreaga legiune.

Elio îl ascultă atent.

– Am auzit că ar fi fost niște răzmerițe…

– Însuși senatorul Stilian a cerut suplimentarea soldaților, confirmă centurionul.
Bine că v-am găsit acasă.

După ce mâncară și băură, centurionul se ridică.

– O să plecăm acum.

– Servitorul meu vă aduce amfora, îl conduse Elio spre ieșire.

Soldații erau deja în picioare, cu fețe luminate și priviri sclipitoare.
Vinul bun își făcuse treaba.

Când ultimul plecă, Elio se întoarse în casă.

Fabius coborî în grabă scările.

– Credeam că vor să rămână peste noapte, rosti îngrijorat.

– Chiar dacă rămâneau, ar fi sforăit până dimineață în curte, îl liniști Elio.
Iar centurionul ar fi dormit cu capul pe masă, la cât i-a plăcut vinul.

– Din câte am înțeles, senatorul se teme de-o răscoală a soldaților mei, spuse Fabius.

– Așa este. Cei care ți-au rămas loiali ar putea declanșa un conflict.

– Înseamnă că lucrurile nu s-au liniștit. De asta nu am primit nicio veste de la Tiberius.

– S-ar putea să mai stăm aici o vreme, concluzionă Elio.
Sper doar să nu mai avem „oaspeți” ca aceștia. Caz în care va trebui să reumplem pivnița cu vin.