GLADIATOR-Capitolul 4

Hei, Tracule, strigă antrenorul.

Oprește lupta și du-te cu gardianul!

El își lăsă armele deoparte și merse spre gardian. Acesta îi puse cătușele pe încheieturi, apoi îi făcu semn să-l urmeze către poarta din lemn din dreapta casei.

Privea în jurul lui construcția din blocuri de granit și coloanele dăltuite în piatră, realizând că totul era mult mai vast decât se vedea din curtea școlii de antrenament. Urcă cinci trepte și păși într-un hol larg, unde sclavii se preumblau cu diferite treburi într-o tăcere aproape solemnă, cu privirile în podea, asemenea unor fantome. Doar lanțurile cătușelor de la încheieturile lui scoteau clinchete, în pas cu pașii gardianului.

La un moment dat, acesta se opri. Un bărbat înalt, înveșmântat într-o robă albă până la glezne, îl studie o clipă, apoi îi făcu semn să-l urmeze. După colierul din piele netăbăcită prins în jurul gâtului, își dădu seama că era tot un sclav. Pielea ușor mai închisă la culoare îl duse cu gândul la îndepărtatul Orient. Se părea că stăpânul lor era cu adevărat bogat, din moment ce își permitea servitori din toate colțurile lumii.

Îl urmă până ajunseră la o ușă acoperită cu o pânză decorată cu o scenă de luptă între două animale sălbatice. Sclavul ridică pânza și îi făcu semn să intre, rămânând afară.

Camera se deschidea spre o mică terasă, dincolo de care se zărea un petic din pădurea prin care trecuse când sosise aici. Pânze albe atârnau în dreptul celor două ferestre, oprind razele nemiloase ale soarelui. În fața lui, un birou aproape pătrat, plin de hărți și documente, era flancat de două piedestaluri pe care stăteau amfore de o finețe aproape magică. Bărbatul așezat în dreptul biroului scrijelea grăbit, cu o pană albă, rânduri frumos aliniate pe un papirus. Abia după ce puse pana în suport ridică privirea spre el. Îl examină de sus până jos, așa cum o făcuse și de pe terasă, în timpul antrenamentului.

Elio îi susținu privirea, amintindu-și clipa în care îi suprapusese chipul peste al colegului cu care se antrena. Nu-i plăcuse acea privire atunci și nu-i plăcea nici acum.

— De unde ești? întrebă o voce gravă, care îi trimise fiori pe șira spinării.

— Tracia, răspunse cu demnitate.

— Cum te cheamă?

— Elio Theodot, răspunse, susținându-i în continuare privirea.

Era un deținut cu cătușe la mâini, dar asta nu avea de ce să-i știrbească demnitatea.

— Știi cine sunt? întrebă, sprijinindu-și bărbia în degetele mâinii drepte.

— Nu.

În fața lui vedea un bărbat de vreo patruzeci de ani, într-o robă scurtă, maro-deschis, prinsă la brâu cu o cingătoare lată. Capătul unui pumnal îi atârna la brâu; Elio era sigur că nu era doar de podoabă. Pe degetul arătător purta un inel-sigiliu cu încrustații pe care Elio nu le putea distinge.

— Sunt Legatul Fabius Asper. Dominus al acestei case și al acestei școli de gladiatori, se prezentă, ridicându-se în picioare.

Ocoli biroul; sandalele din piele, cu șireturi împletite pe pulpe, nu scoaseră niciun sunet. Rămase la doi pași, continuând să-l studieze.

— Eu sunt doar un simplu trac, spuse Elio, cu un licăr de condescendență.

— Tracii sunt cunoscuți pentru neînfricarea în luptă și pentru orgoliu, replică celălalt, sec.

-Ești singurul trac la care am văzut culoarea asta de… verde a ochilor, adăugă, privindu-i intens pupilele.

Părul, lung până sub umeri, îi evidenția moștenirea: bărbații traci erau cunoscuți pentru pletele lor; când erau dezonorați, primul semn era tăierea părului.

— Mama e din regiunile răsăritene, răspunse Elio, privind la fel de intens irisul aproape negru, incandescent, al legatului. Pe chipul cu trăsături ascuțite se citea o aroganță calculată.

— Am văzut că lupți cu săbii scurte!

— Instructorul mi le-a dat.

— Mi-a plăcut atacul. Rapid și precis. Cu mult antrenament, ai să devii un gladiator cu care școala Asper se va mândri.

— Sunt nevoit să lupt pentru viața mea, rosti Elio, lăsând să se înțeleagă că școala și prestigiul ei nu-l interesau.

— Știi… aș putea oricând să te vând, îl atenționă, cu un zâmbet abia schițat. Nu o fac, pentru că mă interesează viața ta — ca să-mi scot banii cheltuiți pe ea. De astă dată vocea îi sună mai aspru, expunând clar intenția.

Elio știa: celălalt putea face ce voia cu viața și trupul lui. Îl putea vinde ori îl putea străpunge cu pumnalul direct în inimă, sau îi putea spinteca jugulara. Era un prizonier la mila bărbatului din fața sa. Dacă s-ar fi întâlnit pe câmpul de luptă, amândoi ar fi luptat până la ultima suflare. Doar că, acum, unul era prizonier, iar celălalt — stăpân.

— Îmi place la un bărbat neînfricarea. Îi dă avantaj în luptă. Am urât toată viața lașii, adăugă, revenind la tonul de la începutul dialogului.

Se îndreptă spre terasă și rămase cu spatele, părând că privește nonșalant peisajul. Elio se întoarse spre el, privindu-i omoplații pe care mușchii se reliefau clar prin țesătura fină. Dacă s-ar fi aruncat acum, cu viteză și forță, l-ar fi răsturnat cu ușurință peste balustrada de lemn. Gândul îi fulgeră mintea asemenea unei ploi de vară: rapid și rece.

— Ai fi putut cu ușurință să mă ataci, îi auzi vocea, ca și cum ar fi dat glas gândurilor lui.

Elio se încruntă, privirea i se îngustă. Parcă îi citise gândurile. Înțelese că această nonșalanță era, de fapt, un test.

— De ce ai ezitat? întrebă legatul, întorcându-se spre el.

— Nu contest că mi-a trecut prin minte, recunoscu Elio. Moartea dumneavoastră acum — accentuă acum — ar fi adus implicit și moartea mea. V-am spus: vreau să trăiesc, să-mi revăd câmpiile natale.

Trebuia să fie atent: bărbatul din fața lui era periculos.

— De familie nu spui nimic?

— Familia probabil a fost ucisă, iar satul ars de geți când au năvălit în Tracia.

— Atunci ai fost luat prizonier?

— Nu. Asta s-a întâmplat când am dezertat din armata auxiliară.

— Pretorianul mi-a spus că te-a cumpărat de la centurionul Rufus.

— Legiunea lui m-a capturat, lămuri Elio, printre maxilare încleștate.

— De ce ai dezertat? Sigur nu pentru că nu-ți plăcea mâncarea, rosti, împingându-și obrazul cu limba.

— Când am acceptat să mă înrolez în armata auxiliară, am crezut că îmi voi apăra pământurile, nu că voi mărșălui alături de romani în luptele lor cu grecii. Eu și semenii mei am fost mințiți, încheie, punctând cuvintele cu o ură abia stăpânită.

— Și de aici ai dedus că toți romanii sunt la fel, concluzionă legatul.

Tăcerea lui Elio îi confirmă bănuiala.

— Mă întreb dacă puterea și neînfricarea te vor ajuta în arenă, continuă, privindu-i pupilele pe care și le imagina asemenea câmpiilor vaste ale Traciei.

— Am să vă urmez sfatul și am să mă antrenez cu și mai multă râvnă, ca să mă bucur de acel moment: libertatea.

Legatul îl privi din nou de sus până jos, parcă provocându-l să-și întărească vorbele prin fapte. Elio strânse din dinți, hotărât ca niciodată să-i arate romanului din fața sa că se înșală.

În clipa aceea, draperia se dădu la o parte și în încăpere năvăli o femeie înveșmântată în cele mai fine mătăsuri, care se aruncă la pieptul legatului.

— Elithia! exclamă acesta, surprins, cuprinzând-o la rândul său. De ce nu m-ai anunțat că vii? Aș fi venit să te întâmpin!

— Fabius, gărzile mele sunt suficiente. Și, pe deasupra, știu cât ești de ocupat, răspunse ea.

Abia atunci observă că nu erau singuri în cameră.

— Ți-ai mărit numărul de sclavi? întrebă, aruncându-i o privire lui Elio, cu ochii scânteietori.

— Sou! strigă legatul cu voce puternică.

Draperia se ridică din nou, iar sclavul care îl adusese acolo îi făcu semn lui Elio să părăsească încăperea. Îl conduse pe același traseu până în sala de la intrare, unde îl preluă același soldat și îl duse înapoi în ludus, unde bărbații încă se antrenau.

După ce i se scoaseră cătușele, se alătură și el celorlalți, încă cu gândul la discuția avută cu stăpânul său. Nu avea să îngenuncheze niciodată în fața acelui roman.