GLADIATOR-Capitolul 5

După şase luni

— Atacul tău s-a îmbunătățit destul de mult, tracule, rosti bărbatul cu care se antrena.

— Dacă tot stai de vorbă în loc să lupţi, nu vei apuca să–mi vezi progresul: te voi face să-ţi găseşti faţa în nisip, îi răspunse celălalt, ameninţător.

Pară un atac: ridicând sabia în dreptul umărului, tracul se avântă cu forţă spre adversar şi lovi dur cu mânerul de lemn în partea dreaptă a capului. Omul se clătină, abia ţinându-se pe picioare. Tracul nu îi dădu răgaz, năpustindu-se, încercă lovitura decisivă, menită să străpungă gâtul acolo unde jugulara pompa sângele cu putere. Într-o luptă adevărată, atacul ar fi fost mortal.

Cel de jos ridică o mână, arătând cu două degete semnul predării. Elio întinse braţul, adversarul se prinse de el şi se ridică, tremurând.

— La naiba, tracule ai cam dat peste cap ce mi-a rămas din creier, se plânse acesta, ţinându-şi capul între palme.

— În arenă n-ai timp să plângi după creieri, îţi vine sandviş cu nisip imediat, îl atenționă Tracul, rece.

Chiar în clipa aceea se auzi biciul pleznind, semnalul că Cirus cerea atenţia tuturor.

— Am lista aprobată de Dominus. Gladiatorii care vor lupta peste două săptămâni împotriva şcolii Ovilius sunt aici, anunţă el, desfăcând papirusul pe care i-l înmânase unul dintre gărzi.

Din două în două luni, şcolile organizau confruntări pentru a demonstra care are cei mai buni gladiatori. Şcoala învingătoare câștiga renume şi atrăgea cumpărători dornici să ofere spectacol mulţimilor şi să îmbuneze zeii cu ofrande. Toţi adorau luptele; mai ales, venerau zeii şi închinau ofrande diverse.

Cirus citi lista, anunţând numele luptătorilor şi rundele în care urmau să intre. Ca de obicei, se iscară nemulţumiri — repede stinse de biciul aspru al conducătorului. Cei care intrau primii erau gladiatori mai puţin cunoscuţi, folosiţi ca încălzire pentru mulţime; ultimii intrau cei mai buni. Fiecare gladiator se antrena să devină unul dintre aceştia.

— La viitoarele întreceri sigur te vei afla pe listă, îl încurajă Lucio când se aflau la izvor.

— Nu te deranjează că intru în penultima luptă? întrebă Elio, aplecându-se spre firul de apă rece; seceta făcuse curgerea mai slabă.

— Sunt un gladiator care îşi cunoaşte limitele, spuse Elio, trecându-şi palmele ude peste faţă.

-Atâta vreme cât rămân în viaţă, câştig bani şi mulţimea mă aclamă, sunt mulţumit.

— Eu vreau să intru în ultima luptă, măcar pentru a câştiga cât mai mulţi bani şi pentru a bifa cele zece victorii care îmi pot răscumpăra libertatea, mărturisi altul, cu privirea arzând.

Proprietarul şcolii garanta libertatea gladiatorului care câştiga zece lupte la rând în arenă. De-a lungul timpului, doar doi luptători reuşiseră: unul fusese Cirus, care alesese să rămână ca antrenor în loc să plece.

— Elio, abia ai devenit gladiator de două săptămâni, îl tachină un coleg, râzând.

-…și nici măcar nu ai intrat încă în arenă.

— Nu uita, prietene, că am devenit gladiator înainte de termenul stabilit, îi aminti Elio cu mândrie.

În timp ce se răcoreau la izvor nu observaseră agitaţia de pe câmpul de luptă, abia când se alăturară colegilor îl zăriră pe Dominus echipat în ţinută de antrenament. Era cunoscut faptul că, din când în când, el venea să exerseze cu ei. Doar cei mai buni aveau curaj să îl înfrunte căci era un rival redutabil şi nu tolera menajamente.

Antrenamentele continuară ca în orice altă zi: exerciţii în perechi, atacuri la stâlpi de lemn. Elio îşi exersa forţa pe unul din stâlpi. În stânga lui, doi gladiatori manevrau suliţe şi lănci. Din cauza forţei cu care fusese mânuită, una dintre suliţe se înfipse în scutul adversarului şi se rupse în mii de aşchii. Totul se petrecuse aproape de Elio. Fără să stea pe gânduri, el se aruncă spre Dominus, care avea spatele întors, şi îl trânti la pământ, protejându-l de aţâţatele resturi. Toţi se opriră consternaţi și gardienii alergară în grabă.

Dominus zăcea cu faţa în nisip, iar Elio stătea deasupra lui, acoperindu-l cu propriul trup. Gardienii îl ridicară şi observaseră pe spatele lui două aşchii infipte aproape de omoplaţi. Abia atunci îşi duseră seama de gravitate. Gladiatorul a cărui suliţă se rupsese rămase înmărmurit, nu părea rănit.

Acesta se întoarse spre Elio:

— Eşti rănit? îl întrebă, privindu-l atent.

— Nu sunt… — începu Elio, dar vocea îi fu întreruptă.

— Ai două aşchii înfipte în spate, îl atenţionară toţi.

Dominus se apropie, cercetându-i spatele, şi porunci:

— Mergi la infirmerie imediat. Dacă mai este cineva rănit, să meargă cu el.

Toţi erau în regulă, aşa că antrenamentele reluară. Când îşi reluă poziţia de atac, Elio privi fugitiv spre spatele său şi îşi îndreptă paşii spre infirmerie, unde două firişoare de sânge îi prelungeau rănile. Strânse din dinţi şi reluă atacul, totuşi durerea nu îl opri.

Peste câteva ceasuri, Elio, cu cătuşele la încheieturi, fu escortat de un gardian spre casa principală. Un bandaj din pânză îi traversa spatele şi pieptul. La intrarea în sala principală îl aştepta Sou, care îl conduse pe scări spre etajul întâi. Sou îl aşteptă la pânza ce acoperea uşa. După ce Elio intră, rămase la marginea cortinei.

Camera în care păşi avea un bazin de baie suficient pentru şase persoane. Elio rămase la marginea acestuia, privind spre bărbatul ajutat de un sclav să se îmbăieze. După câteva minute, stăpânul ridică privirea spre el.

— Cum îţi este spatele? întrebă, observând bandajul.

— Se va vindeca în câteva zile, răspunse Elio, privind sclavul ce freca pieptul stăpânului cu buretele.

Buzele bustului se acopereau de spumă, dând naştere unor dâre ce pluteau pe apă. Dominus semnală sclavului că nu mai avea nevoie de el; acesta se strecură afară, cu apa şiroindu-i pe trupul acoperit de robă şi cu privirea în podea.

— Îţi sunt recunoscător că mi-ai salvat spatele cu riscul tău, spuse Dominus, cufundându-se în apă pentru a şterge prafurile luptei.

Elio, surprins de starea de excitaţie a celuilalt bărbat, nu trupul gol în sine, căci se obişnuise cu scăldatul în comun, simţi o jenă care îi plutea pe limbă. Privirea îi alunecă, fără voia lui, pe forma celuilalt, udă şi perfect conturată. Ca un refugiu, îşi îndreptă ochii spre frescele de pe perete, reprezentând femei ce se îmbăiau, imagini mai sigure în acel moment.

Dominus se uită la Elio şi spuse:

— Ca semn de recunoştinţă, te voi băga în ring pentru a treia luptă.

În auzul acestei hotărâri, Elio simţi un fior de anticipare, mai puternic chiar decât tulburarea fizică pe care o provocase scena. Cu sinceritate, rosti:

— Sunt onorat, Dominus.

Între timp, aflase că Elithia era sora, nu soţia, cum crezuse la început. La petrecerile organizate de stăpâni, gladiatorii cei mai populari erau îmbăiaţi şi unși cu uleiuri fine, evidenţiindu-li-se muşchii. Erau expuşi ca statui vii pentru plăcerea invitaţilor. Unele doamne, îmbăiate în dezinhibare, închiriau gladiatori pentru a-şi încânta oaspeţii; astfel, reputaţia se sporea şi locurile la viitoarele petreceri erau asigurate.

Elio se ruga să nu ajungă în situaţia de a-şi oferi trupul pentru astfel de favoruri. Ştia despre pervertirea unora dintre petrecerile romanilor: orgii, plăceri la fel de căutate ca mâncarea sau vinul. Totul era permis, atâta vreme cât distracţia era garantată.

Dominus îl privi iar, observându-i ochii verzi, hipnotizanţi.

— Sper că nu mă vei dezamăgi. Şcoala Asper trebuie să rămână supremă în faţa Ovilius.

Elio îi înfruntă privirea cu convingerea că bărbatul din faţa sa îi va fi pieire… sau izbăvire.

NOTA CORECTORULUI

Dacă vă place ce citiți , nu uitați să oferiți un emoticon sau o reacție. Astfel, scriitoarea va ști că e citită și apreciată. Mulțumim.