GLADIATOR-Capitolul 8

-Bravo, prietene! îl bătu Lucio pe umăr, iar ceilalți bărbați îl înconjurară, mândri că se întorsese victorios.
— Acum chiar poți spune că ești un adevărat gladiator!

Când îl auziră, majoritatea izbucniră în râs.

El și ceilalți luptători din ziua aceea merseră la doctor pentru a le obloji rănile.
Gladiatorul din ultima luptă câștigă pentru școala Asper, savurând victoria încă o dată în fața școlii Ovilius. De ani buni cele două școli se luptau pentru supremație. Mai erau și altele, dar nu reușeau să ofere mulțimii spectacole la fel de bune. Până la urmă, mulțimea era cea care ridica sau cobora prestigiul unui gladiator. Ea deținea supremația fiecărei lupte.

Lucio îl ajută să-și scoată armura, vorbind despre luptă. El se întinse pe pat în pielea goală, iar prietenul lui plecă cu armura, s-o ducă la curățat. Între ei era ceva firesc: inhibiția lipsea din rândul bărbaților; fizic erau toți la fel, așa că lucrul acesta era normal.

— Ia să vedem… cu ce amintiri te-ai ales după prima ta luptă? îi spuse doctorul, examinându-i rănile.
— Măcar o să ți le amintești ca pe o victorie, continuă, turnând pe răni un lichid verde care îl făcu să strângă din dinți de durere.
— Știu că ustură ca naiba, dar amestecul ăsta nu lasă rana să se infecteze, îl informă, turnând din plin peste ambele tăieturi.

El înjură printre dinți încleștați, strângând pumnii, abținându-se cu greu să nu-i înfingă unul în moaca doctorului. Ținu ochii închiși, preferând să simtă, nu și să vadă ce făcea celălalt, concentrat pe rănile lui.

— Cum e, doctore? auzi o voce cunoscută lângă el.

O voce pe care nu voia să o audă în timp ce stătea despuiat pe patul tare. Ridică pleoapele, simțind cum pielea începe să i se înfierbânte când întâlni privirea aceea întunecată.

— Astăzi ai luptat bine, rosti Fabius, privindu-i chipul în continuare.
— Cam impulsiv pe alocuri. De asta o să scapi odată ce vei căpăta mai multă experiență, adăugă, ținând cont că, la doi pași de el, erau garda sa, doctorul aplecat asupra lui și ceilalți bărbați care ocupau celelalte paturi.
— Frumos, auzi ca o șoaptă, după ce, pentru o clipă, privirea lui se mută spre zona inghinală, în timp ce doctorul se duse să aducă ceva de pe masa cu medicamente.

Când acesta se aplecă iar asupra rănilor lui, Fabius era deja la un alt bărbat care luptase în acea zi, ca să discute cu el. Elio rămase cu privirea țintă la tavanul din bârne groase de lemn, încercând să-și dea seama dacă ultimul cuvânt pe care-l auzise doar el se referea tot la luptă sau la… o parte din trupul lui, care era expusă. Nici măcar nu realiză când Dominus ieșise din încăpere, atât de adâncit era în gândurile care i se păreau absurde. Usturimea rănilor aproape că nu o mai simțea.

De când era aici, nu auzise niciodată vreun cuvânt de la vreun bărbat care să-l ducă cu gândul că lui Dominus i-ar fi plăcut și bărbații. Ba dimpotrivă, îi plăceau femeile. Că nu se culca de două ori cu aceeași era, ce-i drept, ciudat, iar căsătorit nu era. Sclavii care trebăluiau prin casă, cu diverse sarcini, erau cele mai bune surse de informații: știau fiecare meteahnă a stăpânilor lor.

Nu. Nu trebuia să se mai gândească la astfel de aberații. Probabil creierul, îmbibat de entuziasmul acelei zile, îi întindea capcane. Sau durerea pricinuită de doctorie! Ideea era că aceasta era de o mie de ori mai dureroasă decât tăietura sabiei.

….

Trecuse deja o săptămână de la lupta din arenă; începuse antrenamentul și lăsase gândurile suspicioase să rămână doar gânduri. Mai ales că, de atunci, nu-l mai văzuse. Aflase între timp că Fabius era mai mult la legiune, din cauza unor tulburări apărute în oraș. Cum el era responsabil cu liniștea și ordinea, era firesc să stea mai mult acolo.

Se antrena la unul dintre stâlpii de lemn pentru a-și recăpăta forța. Lovea cu amândouă săbiile, atacând cu toată puterea, până ce începură să rămână urme în trunchiul uns cu grăsime.

— Hei, Tracule, oprește-te! A venit mâncarea! îl strigă unul dintre bărbați.

Porni spre izvor și, după ce se spălă pe față, merse spre bănci. Lucio veni cu propria farfurie în mână și se așeză lângă el. Mâncau în liniște, fiecare cu gândurile lui.

— Diseară avem parte de festin carnal, rosti Grecul de la masa lor, mestecând cu poftă.
— Simt că mi se scoală numai când mă gândesc la gaura fierbinte a unei târfe, continuă, expunându-și dorința.
— Ce faci, Tracule, ai să refuzi iar plăcerea asta? i se adresă, cu ochii sclipind.

— Fiecare are dreptul să facă ce vrea, răspunse Lucio în locul lui.

— L-am întrebat pe el. De ce răspunzi tu în locul lui? se înfipse Grecul.
— Sau vi-o frecați unul altuia când sunteți în celulă? râse, privindu-i pe amândoi.

— Mai bine ai tăcea decât să vorbești prostii, îl avertiză Elio.

— Eram doar curios, nu se lăsă comeseanul lor.
— De când ești aici, ai refuzat mereu târfele. Aaa… poate îți plac bărbații. Vorbește cu Sirianul să-ți aducă o comandă specială.

Într-o secundă, farfuria goală îi acoperi fața, iar Elio sări peste masă; se răsturnară amândoi pe podeaua de lemn. Până să se dezmeticească celălalt, deja primise câțiva pumni în figură, sângele șiroindu-i din nas și intrându-i în gură. Elio încasă și el doi pumni: unul în falcă, altul în stomac.

— Dacă vreodată, rosti cu furie, trăgându-i un pumn,

-mai deschizi gura asta spurcată să mă întrebi așa ceva, am să-ți bag scula atât de adânc pe gât încât ai să mori sufocat!

Începură să se rostogolească, lovind unde și când puteau, ceilalți bărbați făcând cerc în jurul lor și încurajându-și fiecare favoritul. Când se auzi șuieratul biciului și vocea groasă a lui Cirus, se despărțiră, privindu-se cu ură.

— Aveți prea mult timp la dispoziție și nu aveți ce face cu el? tună Cirus, privindu-i pe amândoi.
— Dacă aveți chef de bătaie, o să vorbesc cu Dominus să vă găsească o luptă: măcar să vă răniți cu demnitate, nu să vă bateți ca târfele!

După intervenția lui, ceilalți se împrăștiau, iar Elio porni spre propria celulă. Își privi degetele însângerate, apoi se trânti pe pat. Era adevărat ce spusese celălalt despre refuzul femeilor. O dată pe săptămână li se aduceau femei, ca să-și refuleze excitațiile. Erau bărbați sănătoși și potenți, așa că aveau nevoie de vizitele acestea. Cei care voiau mai des plăteau din banii adunați din lupte sau din cei primiți la petreceri particulare. Se înțelege că doar cei mai buni se puteau delecta cu răsfățul; ceilalți rămâneau la vizita lunară.

Ridică brațul drept și își acoperi ochii cu el. Era un sclav: nu avea libertate și nici posibilitatea de a-și alege femeia cu care să se culce. Dar asta nu-l făcea să se transforme într-un trup fără suflet. Avusese și el perioadele lui de nebunie în tinerețe, când i se părea că a fi între picioarele unei femei era o mare realizare. Când se îndrăgostise, hoinărelile acelea se transformaseră în statornicie. Sentimentele frumoase îi arătaseră că sufletul și trupul, împreună, pot simți senzații cu mult mai intense decât o refulare grăbită.

Își aminti câmpiile întinse ale Traciei, unde libertatea era un fapt normal. Câmpii de un verde crud, peste care alergase, mână în mână, cu iubita lui. Cascada de la marginea satului, unde făcuseră prima oară dragoste, sanctuarul lor de răsfăț dăruit de zei. Jurămintele rostite printre gemete de plăcere și împreunarea trupurilor erau imagini ale unei realități pline de iubire. Chiar dacă acele clipe nu aveau să mai vină niciodată, în suflet avea să le poarte pentru totdeauna.