Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 11, Volumul 2

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 2

Capitolul 11

Noaptea era rece ca apa, cu sunetul vântului șuierând prin zăbrelele ferestrei. Praful ridicat se agăța de perdelele patului, plutind în aer.

Întins pe canapea, Ji Jiu ridică perdeaua patului, părând să simtă ceva, dar după ce așteptă o vreme văzu că în cameră rămase totul liniștit. După ce vântul trecu, vocile umane dispărură. Noaptea era întunecată, iar luminile erau slabe. Într-o astfel de atmosferă, camera de studiu deveni brusc atât de liniștită încât se simți ca într-un pustiu.

Primise o lună de timp liber pe care ar fi trebuit să o petreacă alături de soția și copiii săi. Cu toate acestea, în prima sa zi de la întoarcerea acasă, în timp ce se întinse pe pat, confundă femeia din brațele sale cu propria sa reflexie, ca și cum s-ar fi văzut pe sine însuși prins sub altcineva… Nu putea continua așa. Strânse din dinți în timp ce punea capăt experienței și se prefăcu indiferent ca și cum nu se întâmplase nimic.

Din acel moment, bucuriile unei simple vieți de familie nu mai erau ale lui. Chiar dacă refuza să recunoască, influența acelui demon asupra lui era de neșters, ca o rană veche care, chiar dacă ar fi fost vindecată, tot ar fi lăsat în urmă cicatrici – urâte și hidoase.

Ji Jiu se ridică, trase pe el un halat lung și se așeză pe canapea. Luna pătrundea în cameră prin crăpătura ușii, luminând spațiul din fața lui cu o claritate senină, făcându-l limpede ca un bazin de apă. După ce privi în gol o vreme, ieși afară.

Curtea era goală. Purtând doar hainele de interior și cu părul răvășit, se plimbă un timp prin curte. Vântul nopții îi sufla în păr, ridicându-l și coborându-l, ca și cum ar fi existat o mână invizibilă în aer care îl mângâia stăruitor.

În această viață, nu mai existau flori sau plante în curtea sa. Bujorii înfloriți, trandafirii care urcau pe pereții curții cu nuanțele lor strălucitoare de roșu și galben, scenele fermecătoare și vibrante – toate dispăruseră. Viața lui Shen Qingxuan, frumoasă ca o floare, înflorise cu disperare și nebunie timp de treisprezece ani înainte de a se ofili într-o clipă.

Trăia atât de simplu și de lipsit de pretenții încât se simțea îmbătrânit. Era ca și cum intensitatea vieții sale trecute îi epuizase inima și energia, lăsându-l să-și dorească doar un trai calm și liniștit de data aceasta – simplu, din ce în ce mai simplu. Își pierduse întreaga viață și nu-și putea permite să mai irosească încă una.

Stând în fața Pietrei celor Trei Vieți, Shen Qingxuan, un suflet fantomă, își urmărise în liniște viața efemeră. Apoi ridicase bolul cu supă al lui Meng Po, pe care îl băuse calm, fără ezitare.

Iubise, dar nu reușise să obțină dragostea pe care și-o dorise. Cu toate acestea nu avusese resentimente sau regrete. În viața următoare, nu mai voia să iubească, nu mai voia să îndure acele zile de reprimare și indulgență.

Fusese atât de răbdător încât nu îndrăznise să spună un cuvânt de afecțiune. Își reprimase atât de tare sentimentele, încât în ultima sa lună, Shen Qingxuan, cu părul alb, uitându-se la tânărul Yi Mo, nu îndrăznise să-l întrebe:

Regreți anii petrecuți alături de mine, irosindu-mi tinerețea?

Ai regretat vreodată?

Shen Qingxuan nu îndrăznise să-l întrebe. Nu se mai gândea la acest răspuns.

El era deja pe moarte. Yi Mo urma să-l uite, iar apoi să se înalțe la nemurire.

Traversând Podul Uitării, Shen Qingxuan murise, iar Ji Jiu se născuse.

Înainte să-și dea seama, ieșise pe poarta curții, ajungând la un alt zid înalt. Drumul dintre ziduri era lat și simplu, fără niciun decor. Turnurile și foișoarele reședinței erau toate construite cu atâta precizie, ca și cum meșterii și-ar fi desenat proiectele cu ajutorul riglelor. Totul era ordonat și drept, fără poduri peste râuri curgătoare sau iazuri de lotus sub clar de lună. Totuși, datorită vastității sale, emana un sentiment de deschidere, precum și de demnitate.

Ji Jiu se plimba încet în umbra zidurilor înalte, pășind ocazional în lumina lunii, doar pentru a se retrage rapid în întuneric – tăcut și neobservat.

Fără să vrea, ajunsese în curtea laterală, unde se aflau camerele oaspeților. Ji Jiu își amintise că aici locuia Shen Jue. Se opri pentru un scurt timp, apoi împinse poarta curții și intrase înăuntru. Curtea era tăcută, dar luminată. Lumina lumânărilor, strălucea prin tifoanele subțiri ale ferestrelor, aruncând raze portocalii peste treptele de sub fereastră. Era târziu în noapte, dar Shen Jue nu se dusese încă la culcare.

Ji Jiu se uită pe fereastră și văzu două siluete înăuntru, părând să  bea la masă. Din când în când, frânturi din discuția lor ajungeau la urechile sale. Vocile îi erau familiare – erau demonul și Shen Jue – dar nu putea să înțeleagă ce anume discutau. Ji Jiu nu dorise să tragă cu urechea, așa că se hotărî să plece, dar când auzi cuvântul „împărat”, se opri și se întoarse să asculte.

În acel moment, Shen Jue vorbea cu Yi Mo despre împărat, descriindu-l ca fiind extraordinar și interesant. Apoi se opriră brusc din vorbit. Tatăl și fiul se uitară unul la celălalt, apoi își întoarseră privirile spre fereastră. Își dădură imediat seama că cineva trăgea cu urechea.

Yi Mo își așeză ceașca de vin pe masă, comportându-se ca și cum nu ar fi observat nimic, și își continuă conversația.

– Ți se pare interesant? Ai fost ademenit?

– Poate, răspunse Shen Jue decisiv.

După un moment de contemplare, chicoti brusc și spuse:

– Mi-a văzut adevărata formă și nu s-a speriat. Nutrea în continuare gânduri pofticioase – o astfel de persoană este într-adevăr unică.

Yi Mo își ridică sprâncenele, dar nu răspunse.

În viața anterioară, Shen Qingxuan știa că el era un demon, dar nu își arătase frica. Mai târziu, când Yi Mo își dezvăluise adevărata formă, Shen Qingxuan se speriase, dar nu îl îndepărtase niciodată.

Poate că aceasta era tristețea demonilor. Formele lor umane erau plăcute, făcându-i pe oameni fericiți. Dar odată ce adevăratele lor forme erau dezvăluite, cei care odată se bucurau de prezența lor se retrăgeau, se speriau și fugeau. În marea imensă de oameni, întâlnirea cu cel care nu se temea, care îndrăznea să îi îmbrățișeze adevărata formă, trezea nu doar admirație, ci și tandrețe și un sentiment profund de prețuire.

Yi Mo își mai turnă o ceașcă, o duse la gură și spuse cu nonșalanță:

– Am trăit peste o mie de ani și am întâlnit doar un singur om care a îndrăznit să îmi îmbrățișeze adevărată formă.

Apoi bău vinul, puse ceașca jos și tăcu.

Lichidul rece îi alunecă pe gât, încălzindu-i gâtul și stomacul, dar nu și inima. Persoana care îl ținuse cândva în brațe nu mai era alături de el.

Shen Jue umplu din nou ceașca lui Yi Mo și, după un moment de tăcere, spuse:

– Tata are de gând să meargă să caute curtea regală Xiongnu. Ai putea să-l ajuți?

Yi Mo scutură din cap.

– Nu.

– Această călătorie este plină de pericole. Abilitățile mele sunt limitate și s-ar putea să nu fie suficiente pentru a-l proteja. Chiar nu te duci?

– În inima lui, aceasta este sarcina vieții sale și nimeni nu are voie să intervină. Chiar dacă îl însoțesc la Xiongnu și îi desenez o hartă, el nu va aprecia asta. Este treaba lui să se ocupe, spuse Yi Mo cu indiferență.

– Altfel, viața lui va fi lipsită de sens. Când va muri și va sta din nou în fața Pietrei celor Trei Vieți, se va supăra pe amestecul meu.

Yi Mo vorbea ușor, sorbindu-și vinul. Totuși, își amintise de anul în care înfruntase tribulația cerească. Când își pierduse pielea uscată la întoarcerea pe munte, Shen Qingxuan se dusese la părinții săi să-și recunoască vinovăția și se alesese cu răni pe tot corpul.

Întotdeauna era așa. Ceea ce era menit să facă, nu se eschiva niciodată. Ceea ce merita să suporte, oricât de dureros ar fi fost, ar fi îndurat până la capăt. Nu se baza niciodată pe faptul că avea alături un demon puternic, pentru a se deda la ocolișuri sau pentru a nutri speranțe false.

Era considerat viclean și șiret, dar drept până la exasperare. Drept, dar apelând adesea la mijloace viclene. Tocmai din cauza acestui caracter contradictoriu Shen Qingxuan era atât de nebun și hotărât, făcându-l pe Yi Mo reticent în a renunța la el.

Shen Jue dădu din cap în semn că era de acord cu el.

– Voi da tot ce am mai bun.

În timp ce vorbea, nu se putu abține să nu se uite la figura care se ascundea după fereastră, pe care o numea întotdeauna „tată”. În această viață, în afară de el, mai erau alte două persoane cărora le putea spune așa. Shen Jue nu avea niciun resentiment în inima sa. Știa că această legătură familială era ceva la care el nu putea renunța, ceva de care numai el se agăța. Dar persoana din afara ferestrei băuse supa lui Meng Po, își uitase trecutul, se căsătorise și avusese copii – o soartă umană obișnuită. Shen Jue nu îl învinovățea. Dacă ar fi să privească cu atenție, zilele de dragoste și afecțiune ale tatălui său în această viață nu se ridicau nici măcar la un an din ceea ce primise Shen Jue cândva.

Copiii din această viață – cât s-au bucurat cu adevărat de dragostea lui părintească? Ji Jiu, fiind un general, era rareori acasă. Cum o putea compara cu fericirea și inocența pe care Shen Jue le trăise în copilărie, cuibărit zilnic în brațele lui Shen Qingxuan?

Yi Mo își termină ultima ceașcă de vin, se ridică și spuse:

– E târziu. Plec.

Shen Jue se ridică și el și întrebat:

– Încotro te duci?

Yi Mo răspunse:

– Oriunde.

Oriunde – pentru el nu conta. El era un demon, care nu avea nevoie nici de canapele moi, nici de saltelele oamenilor. Chiar și dormitul la marginea drumului era suficient. Chiar și stând pe o ramură uscată, putea cultiva. Cerul era vast, pământul era și el vast, iar lumea îi oferea nenumărate locuri de odihnă. Totuși, cu un secol în urmă, înainte de a-l întâlni pe Shen Qingxuan, el hoinărea în jurii lumii. O sută de ani mai târziu, după ce Shen Qingxuan fusese îngropat, el rătăcea în pustietate.

Umblase rătăcind până în ziua de azi.

Ji Jiu stătea sub fereastră, cu fața albă, lipsită de emoții – nici durere, nici resentimente. Pur și simplu stătea acolo în liniște, ascultând. Apoi se uită la lună. Lumina lunii aruncă un halou peste fața lui, estompându-i trăsăturile și îndulcindu-i marginile într-o strălucire senină. Totuși, sub acea seninătate se afla o singurătate rece.

Ușa se deschise cu un scârțâit.

Yi Mo ieși de după ușă și se opri. Își întoarse capul și cu ochii săi întunecați ca cerneala, strălucind în lumina slabă, se uită la Ji Jiu.

Privirile lor se ciocniră, ca și cum straturi străvechi de stânci împletite cu vegetație sufereau mișcări tectonice. La suprafață, izvoare ascunse răsăreau, iar praful și solul se cutremura în timp ce pământul erupea. Curenții subterani străpunseră pământul, înălțându-se la cer într-un val copleșitor. Întregul trup al lui Ji Jiu tremură.

Yi Mo se apropie încet de el.

Pașii lui erau tăcuți, dar aveau o greutate zdrobitoare, ca și cum fiecare pas ar fi lăsat o urmă pe pământ. Aceste urme – una după alta, de la distanță la apropiere, de la superficial la profund – apăsau încet, dar cu putere, ca și cum ar fi călcat pe inima lui Ji Jiu, zdrobindu-i lumea existentă.

Ji Jiu tremură și mai tare.

În cele din urmă, Yi Mo se opri în fața lui, se uită în ochi, iar acesta se liniști.

Era ca o furtună violentă care mătura cerul cu o forță copleșitoare, dar în fața acestui om se îndepărtă și se retrase. Yi Mo stătea acolo, în liniște, privindu-l în tăcere, ferindu-l de orice.

Ji Jiu închise ochii pentru scurt timp, apoi îi redeschise și întrebă încet:

– Cine ești?

– Un demon, răspunse Yi Mo.

– Numele tău? întrebă Ji Jiu din nou.

– Yi Mo.

– Cine sunt eu?

Yi Mo își coborî ușor privirea și răspunse:

– Cine vrei să fii?

– Ji Jiu.

Ochii lui se măriră și spuse calm, dar ferm:

– Eu sunt Ji Jiu.

Yi Mo se uită atent la el, apoi dădu din cap.

– Tu ești Ji Jiu.

– Ești Ji Jiu, sublinie Yi Mo.

Ji Jiu stătea nemișcat în timp ce vântul se ridica în spatele lui, biciuindu-i părul lung și negru într-un dans haotic, repezindu-se împotriva lui și ascunzându-i fața.

O mânecă largă se întinse imediat, iar un halat negru se desfăcu trăgându-l pe Ji Jiu, îmbrăcat subțire, într-o îmbrățișare.

Vântul se domoli, iar frigul se risipi. Mânecile largi ale halatului, îl acoperiră ca un cort de pânză, ca un zid de protecție, izolând vântul și ploaia din lumea exterioară, lăsându-l să simtă doar un ușor miros de iarbă și lemn într-o lume liniștită.