Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 12, volumul 2

Întâlnire cu Șarpele Demon /Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 2

Capitolul 12

Imediat ce Ji Jiu fusese îmbrățișat, corpul său înțepenise în mod instinctiv. Deși mintea sa nu nutrea nicio aversiune, corpul său își amintise în subconștient de răul și umilința la care Yi Mo îl supusese cu nenumărate nopți înainte. Stătea înghețat, incapabil să se miște, rigid ca un ghimpe, respingâdu-i pe alții și pe el însuși deopotrivă. Brațele lui Yi Mo se opriră ușor pentru o clipă, dar apoi se strânseră mai tare, trăgându-l mai aproape în îmbrățișarea sa.

Ji Jiu rămase nemișcat, ca și cum și-ar fi pierdut capacitatea de a opune rezistență sau de a se îndepărta. Yi Mo îi mângâie ceafa, presându-i capul să se sprijine pe umărul său. Mâna lui se întoarse la poziția inițială pentru a prinde talia lui Ji Jiu și a-l apăsa pe spate, ținându-l într-o poziție care nu permitea niciun refuz. Această poziție se întări, făcându-l să nu se mai poată mișca nici măcar un centimetru.

În mijlocul acestei îmbrățișări care făcea timpul să se oprească în loc, mușchii rigizi ai lui Ji Jiu se relaxară treptat, membrele sale dând semne de înmuiere. Când întregul său corp se relaxă complet în cele din urmă, scoase un oftat ușor. Yi Mo se mișcă apoi, înclinându-și ușor fața, iar buzele sale reci și subțiri trecură ușor peste obrazul lui Ji Jiu. Era mai mult ca o briză care trecea pe deasupra unei flori, decât ca un sărut.

Ji Jiu se simți ca și cum această atingere ar fi fost deopotrivă reală și iluzorie, incapabil să distingă dacă se întâmplase sau nu cu adevărat. Se uită la Yi Mo, cu ochii plini de confuzie.

Ca și cum ar fi vrut să confirme ceva, Yi Mo îl sărută din nou, buzele abia atingându-se înainte de a se retrage, privindu-l cu precauție.

Ji Jiu își deschise ochii larg. Sub acea privire atentă și grijulie, corpul său se îndepărtă ușor, ca și cum ar fi vrut să se retragă, dar talia lui era încă ținută atât de strâns încât nu avea unde să scape. Nu putea decât să se lase pe spate. În timp ce Yi Mo se apleca mai aproape cu un centimetru, Ji Jiu se lăsa pe spate cu doi. Îmbrăcămintea sa interioară albă ca zăpada strălucea în lumina nopții, pieptul său întins și talia constrânsă formând un arc elegant sub lumina lunii. În ochii lui Yi Mo aceasta scenă era atât de vie și radiantă, încât fiecare șuviță de păr fluturând în vânt părea să danseze.

– Ji Jiu, spuse Yi Mo.

Ridicându-și privirea la bărbatul de deasupra lui, respirația lui Ji Jiu deveni haotică. Îl auzise strigându-l, dar se simțea incapabil să răspundă. Se uita doar la el, privind în ochii strălucitori și adânci  ai celuilalt.

Aplecându-se din nou în față, Yi Mo prinse ferm talia lui Ji Jiu și spuse pe un ton serios:

– Ji Jiu, vei cădea dacă stai așa.

Ji Jiu își reveni brusc în fire, își întoarse capul și realiză că era doar la câțiva centimetri de pământ. Își folosi rapid forța mijlocului pentru a se ridica în picioare, dar Yi Mo îl ținu în continuare apăsat în jos. Fața lui Ji Jiu se înroși, mâna lui apucând strâns umărul lui Yi Mo în timp ce spuse cu voce joasă:

– Ai făcut asta intenționat!

Yi Mo nici nu negă, nici nu recunoscu. O licărire de amuzament îi străfulgeră în ochi, surprinsă de Ji Jiu într-o clipă. Ji Jiu strânse de umărul acestuia, chinuindu-se să se ridice, apoi îl privi cu fața îmbujorată. Yi Mo îi întâlni privirea, cu o expresie nederanjată. Ji Jiu se gândi o vreme, dar nu găsi o modalitate de a se răzbuna. După un moment de ezitare, se întoarse și plecă.

Câțiva pași mai târziu, se opri brusc în mijlocul drumului, ridicându-și brațul sub lumina puternică a lunii pentru a-și șterge obrazul unde fusese sărutat – o dată, de două ori, de trei ori – cu mișcări exagerate, făcând gestul evident pentru persoana din spatele lui. După ce termină, continuă să înainteze, trecu de poarta curții și dispăru dincolo de ea.

Yi Mo rămase acolo, uitându-se la cărarea pe care plecase Ji Jiu, pierdut în gânduri mult timp înainte de a murmura în sinea sa:

– S-a schimbat.

Din interiorul casei, fiul său, care urmărise scena, își lăsă imediat capul în jos pentru a-și privi degetele de la picioare, înăbușindu-și râsul. După o clipă, răspunse cu o voce joasă:

– Tu l-ai schimbat.

– Oh, răspunse Yi Mo și dispăru.

Fața lui Ji Jiu era încă roșie, neștiind dacă era înfuriat de faptul că fusese tachinat sau dintr-un alt motiv. Se grăbi să se întoarcă la biroul său. Numai că atunci când împinse ușa, simți pe cineva înăuntru. Făcând o pauză de surprindere, întrebă:

– Doamnă?

Imediat ce vorbi, cineva aprinse fitilul. O siluetă grațioasă se apropie de masă, aprinzând lampa de pe birou, după care se întoarse pentru a face o plecăciune în fața lui. Răspunse încet:

– Soțule.

Ji Jiu rămase în prag o clipă, apoi se apropie de ea. Cuplul făcuse un schimb de priviri sub lumina slabă a lămpii. Ji Jiu luă un halat de pe raft și îl puse pe umerii femeii, întrebând-o:

– De ce ești trează la ora aceasta târzie?

Femeia își strânse mantia în jurul ei, ca și cum i-ar fi fost frig, și se așeză. Odată așezată, își ajustă și mai mult mantia, înfășurând-o strâns în jurul corpului, înainte de a-și ridica privirea și a spune încet:

– Am venit să te caut mai devreme, dar nu erai aici, așa că m-am dus în cealaltă curte… Scena de acolo… a fost cu adevărat incredibilă.

Vocea ei devenea din ce în ce mai joasă, aproape tăcută.

Roșeața ușoară de pe fața lui Ji Jiu dispăru brusc, chipul devenindu-i palid.

– Soțule, strigă ea, privirea sa cândva blândă fiind acum tăioasă.

– Soțule, te-am văzut.

Ji Jiu se apropie de birou și după ce se liniști, întrebă:

– Ce ai văzut?

– Bineînțeles, comportamentul cuiva cu înclinație spre bărbați! răbufni ea brusc, pe un ton de o duritate fără precedent.

Ji Jiu, neobișnuit cu un asemenea ton din partea ei, încetă să mai vorbească.

Femeia își coborî privirea, dându-și seama că depășise măsura. Își îndulci tonul înainte de a continua:

– Când te-ai întors, atunci în grădină, cu ani în urmă, ai respins-o pe fiica primului ministru și ai ales să te căsătorești cu cineva dintr-o familie modestă ca a mea. Zvonurile s-au răspândit și am devenit subiect de discuție în oraș. Nu te-am întrebat niciodată despre asta, dar astăzi, vreau să știu – de ce ai refuzat să te căsătorești cu fiica primului ministru și de ce m-ai ales pe mine în schimb?

Ji Jiu se încruntă ușor.

– De ce ar trebui să existe un motiv? M-am căsătorit cu tine pentru că am vrut să mă căsătoresc cu tine.

Ea zâmbi slab și spuse :

– Soțul mă minte.

– Hmm?

– Ai spus odată că nu te vei împăca niciodată cu primul ministru. Atâta timp cât familia Ji va prospera, te vei opune lui. De fapt, ți-a fost teamă că acea căsătorie cu fiica primului ministru ar fi putut provoca probleme. Mai mult decât atât, din cauza mândriei tale, ai privit de sus bârfele lor și ai insistat să le dovedești că se înșeală. De aceea, în ciuda rezistenței, ai insistat să te căsătorești cu mine.

Ji Jiu ridică din sprâncene. Deși nu negă, nici nu aprobă. Adevărul era așa cum spunea ea. Cu împăratul la conducere, curtea era împărțită în două facțiuni care se luptau pentru putere. Împăratul urmărea totul dintr-o poziție înaltă și nu era îngrijorat. El credea că atâta timp cât echilibrul era menținut, țara va fi pașnică, iar oamenii în siguranță. Dacă familia Ji, cu puterea sa militară, s-ar fi aliat cu primul ministru prin căsătorie, împăratul nu s-ar mai fi simțit în siguranță și nicio familie nu ar fi putut scăpa de baia de sânge. De aceea, Ji Jiu respinsese cererea în căsătorie și se căsătorise cu fiica unei familii modeste.

Deși familia acesteia era mică, fusese cândva un clan influent de funcționari și nobili, căzut în sărăcie, locuind într-o casă veche și dărăpănată. El insistase să se căsătorească cu ea, ignorând diferența de statut și neconsiderând asta ca fiind nepotrivit. Dacă i-ar fi păsat de opiniile celorlalți, el nu ar fi fost Ji Jiu. Acțiunile sale erau deliberate, menite să arate celor care trebuiau să o vadă – că Ji Jiu preferase să se căsătorească cu o fată frumoasă dintr-o familie umilă decât cu fiica primului ministru!

Acest gest adăugase o nouă dușmănie la vechea și lunga ranchiună dintre cele două familii. Împăratul, la auzul veștii, fusese încântat și chiar intervenise pentru a aplana lucrurile, aranjând personal o căsătorie pentru fiica primului ministru și oferindu-i acesteia cadouri generoase. Nunta fiicei primului ministru devenise astfel un banchet grandios, eclipsând cu mult ceremonia modestă a lui Ji Jiu, cu doar cele zece căruțe de zestre.

Amintindu-și aceste evenimente, expresia lui Ji Jiu se înmuie ușor, dezvăluind un zâmbet slab. Văzând acest lucru, soția sa zâmbi și ea, vorbind încet:

– În ochii mei, soțul meu este un om drept, neînfricat, fără teamă de zvonuri și bârfe. Așa că, acum, vei declara lumii, cu aceeași hotărâre ca atunci când te-ai căsătorit cu mine, că generalul Ji va avea relații cu bărbați de acum înainte?!

Tonul ei deveni greoi, intens de furie.

– Suntem căsătoriți de trei ani, continuă ea, cu vocea tremurându-i de furie reprimată.

– Ți-am spus la un moment dat că dacă te simți singur, dacă îți place fiica cuiva, tot ce trebuie să faci este să-mi spui și nu voi obiecta. Aș fi acceptat-o în casă pentru a te servi și aș fi tratat-o ca pe propria mea soră. Dar tu nu ai vrut asta și mi-ai interzis să mai pomenesc vreodată de asta.

Se ridică în picioare în timp ce ținea strâns o batistă de mătase în mână, vocea ei rămânând fermă și deliberată.

– Dacă ai iubi cu adevărat pe cineva, chiar și zece sau opt femei, le-aș primi pe toate, aș păstra armonia în gospodărie și m-aș asigura să nu ai nicio grijă. Dar el este un bărbat! Cum aș putea să-i permit unui bărbat să intre în curtea interioară și să-l tratez ca pe o soră? Cum să-l prezint rudelor sau să-l aduc în fața strămoșilor noștri?!

Ultimele sale cuvinte erau aproape isterice. Batista, cândva netedă și moale, era încrețită în strânsoarea ei, iar degetele care o țineau deveniseră palide de la forța strângerii.

Ji Jiu rămase nemișcat, neclintit ca piatra.

Expresia lui era lipsită de emoție, stând acolo ca o stâncă neclintită, neatinsă de furtuna furiei ei.

În fața mâniei soției sale, calmul lui părea straniu și imprevizibil. Adâncul ochilor săi întunecați absorbea furia și intensitatea ei, ca un iaz rece de mii de ani, fără să ofere vreun indiciu de reacție.

Confruntată cu liniștea lui tulburătoare, vocea ei se domoli. Furia pe care și-o dezvăluise cu atâta ardoare fusese înlocuită cu frica de acest om pe care îl iubea și îl respecta – un om la fel de rece și de neînduplecat.

Relația dintre ei începuse cu respect și se transformase în dragoste.

Dar, în vremuri de conflict, respectul eclipsa adesea dragostea.

Timpul părea să se întindă la nesfârșit. Deodată, o scânteie produsă de lampa de pe masă se aprinse cu un trosnet ascuțit, rupând liniștea apăsătoare. Speriată, ea strigă:

– Soțule?

Ji Jiu se uită la ea, cu fața încă impasibilă. În interiorul său, însă, valuri turbulente se loveau în el. Furtuna era atât de copleșitoare încât, în mod paradoxal, îl lăsă calm la suprafață.

– Doamnă, vorbi el în cele din urmă, cu vocea răgușită de tăcerea prelungită,

– Te duci cu mintea prea departe.

Ea îngheță, rămânând uluită pentru o clipă.

– Ce ai văzut în seara asta?

Ji Jiu își întoarse privirea spre flacăra pâlpâitoare de pe masă, vorbind încet:

– În seara asta, am fost în camera mea tot timpul. Nu am fost plecat nicăieri.

Ea rămase năucită, incapabilă să scoată vreun cuvânt.

– Este frig, ai venit cumva să-mi aduci supă? adăugă el, aruncând o privire spre bolul de pe masă.

Un zâmbet slab îi apăru pe buze.

– Nu ai văzut nimic.

Întorcându-se spre ea, tonul lui deveni mai ferm, purtând o notă de enervare și o promisiune solemnă.

– Ai spus o poveste ridicolă, o poveste absurdă, care nu se putea întâmpla niciodată. Nu s-a întâmplat nimic, doamnă, înțelegi?

Accentul pus pe „înțelegi” nu lăsa loc de îndoială.

Ea reveni brusc la realitate. După o scurtă pauză, dădu din cap.

– Înțeleg.

Apoi, încet adăugă:

– Dacă soțul meu spune asta, mă simt ușurată.

– Este târziu. Întoarce-te în camera ta și odihnește-te, spuse Ji Jiu.

Tonul său era ferm și calm, neutru ca apa plată, fără să lase loc de refuz sau negociere.

Stătu în picioare o vreme, apoi se întoarse să ia bolul de pe masă. Vocea ei era blândă când spuse:

– Din moment ce ai mâncat supa, ar trebui să te odihnești și tu devreme.

Ușa se deschise și se închise din nou. Afară, ea aruncă supa răcită pe jos. Sunetul stropilor slabi păreau să-i sublinieze bărbatului dinăuntru că vorbele, odată rostite, erau ca apa vărsată și că odată ce o promisiune fusese făcută, aceasta trebuia îndeplinită.

Ji Jiu închise ferestrele și ușile și se întoarse în patul său, fără nicio urmă de expresie pe față. Chiar când încerca să se acopere cu pătura, o umbră întunecată se ivi lângă pat pătrunzând prin perdelele patului și întinzându-se peste cuvertură formând o linie lungă și neagră.

Fără a-și deschide ochii, Ji Jiu rosti calm două cuvinte:

– Ieși afară.