Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 27

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Capitolul 27 – Veghea

Sărbătoarea de Anul Nou era somptuoasă. O varietate de delicatese acopereau masa rotundă, strălucind sub lumina lumânărilor, în culori vibrante și fierbinți, lăsând tuturor gura apă. Atmosfera era plină de râsete și urări de bine, o scenă vie și veselă, potrivită pentru o cină de revelion. Toată lumea de la masă era fericită.

Shen Qingxuan fusese întotdeauna atent la sănătatea sa, probabil învățând din lunga sa boală. Nu mânca niciodată prea mult la nicio masă și menținea întotdeauna o dietă echilibrată de carne și legume, sorbind doar ocazional puțin vin pentru a îmbunătăți circulația sângelui. Acest regim devenise în mod natural modul său de viață. Dar în această seară, cuprins de atmosfera de sărbătoare, renunțase la abstinenţa sa obișnuită. Mâncase puțin, dar băuse mult, participând activ la runda de toasturi și urări de bine cu familia și prietenii, bând din toată inima.

Yi Mo mâncase foarte puțin, dar băuse și el câteva pahare. Nu era un străin oamenilor de la masă și, datorită lui Shen Qingxuan, îi cunoștea chiar destul de bine. Din moment ce aceștia ridicau paharele pentru a toasta pentru el, Yi Mo nu refuza și bea cupă după cupă.

Toată lumea era îmbrăcată în cele mai frumoase haine festive. Deși culorile veșmintelor lor nu erau deosebit de strălucitoare, emanau un lux discret. Verdele era la fel de intens ca jadul, cu nuanțe de violet, iar albastrul era ca apa limpede a unui lac, cu o strălucire subtilă.

Astfel de culori nu erau de genul celor care puteau fi făcute la o vopsitorie obișnuită. Cine știe câți viermi de mătase fuseseră recoltați pentru a produce mătasea, câtă ață fusese filată și țesută și câte ierburi fuseseră folosite pentru a vopsi țesătura.Apoi, țesătura era croită în rochii de mâini pricepute și brodată cu cea mai mare grijă.

În ciuda tuturor acestor meșteșuguri rafinate, nimeni nu-l putea eclipsa pe Yi Mo, care purta un halat negru simplu. Nici măcar nu se deranjase să-și lege părul într-o coroană.

Părul îi era lăsat liber, iar expresia îi era indiferentă în timp ce stătea la masă. Deși vorbea puțin și doar bea, fiecare mișcare a lui emana un aer extraordinar.

Nimeni nu-i cunoștea originile și nici nu îndrăznea să întrebe.

În ultimele zile, oamenii îndrăzniseră să-l întrebe indirect pe Shen Qingxuan despre trecutul lui Yi Mo. Dar Shen Qingxuan le spunea pur și simplu:

– E o persoană remarcabilă.

Fără a mai oferi alte explicații.

Tatăl lui Shen, care călătorise mult și bine în tinerețe, văzuse multe în lume și avea o minte deschisă. Își dădea seama că Yi Mo nu era o persoană obișnuită, dar văzând cât de bine se înțelegea cu fiul său, nu se deranjase cu formalitățile lumești. Pe parcursul banchetului, își ridica frecvent paharul și închina pentru Yi Mo, dar nu punea niciodată întrebări indiscrete. Din când în când se auzeau râsete din camera alăturată, unde erau adunați femeile și copiii, adăugând vioiciune festivității nopții.

Pe măsură ce noaptea se adâncea, frigul devenea tot mai intens, așa că mai multe servitoare aduseră șapte sau opt încălzitoare și le  așezară în jurul camerei. Deschiseră ușor ferestrele, strânseră vasele de pe masă, așezară gustări cu fructe uscate și umplură ceștile cu ceai cald înainte de a pleca în liniște. Femeile și copiii se retraseră în camerele lor, lăsându-i doar pe bărbați să stea de  veghe toată noaptea.

Poate că mâncărurile fuseseră terminate, dar băutura era departe de a se fi terminat, iar conversația și mai puțin.

În ajunul Anului Nou, grupul de bărbați stătea de veghe, discutând în mod firesc despre o gamă largă de subiecte. Începuseră cu politica, vorbind despre actualul împărat. Era bine cunoscut faptul că împăratul era un conducător înțelept, dar cineva intervenise spunând că, deși împăratul era virtuos, era poate prea blând la inimă, deoarece prințul moștenitor nu fusese încă numit, fapt ce dusese la lupte interne aprinse în interiorul palatului.

Persoana care făcuse această remarcă băuse destul de mult și folosise expresia „lupte interne feroce”, ceea ce îi făcuse pe toți cei de la masă să râdă. Lupta pentru tron era una dintre cele mai crude afaceri din lume, implicând vărsare de sânge între membrii familiei. A spune „lupte interne feroce” părea comic de nepotrivit.

Tatăl lui Shen clătină din cap și îl puse pe bărbatul care vorbise aiurea să bea trei pahare ca pedeapsă, înainte de a-și ridica propriul pahar și de a îndrepta conversația spre povestiri despre lucruri ciudate și neobișnuite.

Din moment ce el deschisese subiectul, în mod firesc, el fusese primul care vorbi. În această noapte festivă, toată lumea era amețită, lumina pâlpâitoare a lumânărilor și căldura din încăpere făcându-i pe toți să se simtă puțin leneși. Deși atmosfera era plăcută, nu era deosebit de animată. Tatăl lui Shen se gândi o clipă și începu să povestească o întâmplare veche din trecutul său.

Cu ani în urmă, își condusese personal caravana comercială, așa cum o făcea adesea, călătorind prin țară și vizitând obiectivele turistice de-a lungul drumului. Într-un an, în timp ce urmau traseul lor obișnuit, fuseseră surprinși de o ploaie torențială și nevoiți să se adăpostească într-un templu dărăpănat. Ploaia fusese necruțătoare, durase toată noaptea, lăsându-i blocați și fără a avea de ales decât să aștepte.

În zorii zilei următoare, deschiseseră ușile templului, hrăniseră caii și se pregătiseră să își reia călătoria. Chiar în momentul în care erau gata de plecare, un bărbat îmbrăcat în negru, purtând o pălărie de bambus și un văl care îi acoperea fața, ieșise brusc din templu. Toată lumea fusese surprinsă de apariția neașteptată a bărbatului, dar pentru că simțiseră ceva straniu la el, nimeni nu îndrăznise să se apropie sau să întrebe de unde venise. Bărbatul stătuse la intrarea în templu pentru o vreme, apoi făcuse o serie de gesturi misterioase. După aceea, alți opt sau nouă oameni, toți îmbrăcați în negru și la fel de voalat, ieșiseră din templu într-o ordine perfectă. Omul aflat în fruntea grupului făcuse o plecăciune respectuoasă în fața tatălui lui Shen și a oamenilor săi înainte de a conduce grupul.

În acest moment, cineva de la masă întrebă:

– Nu fuseseră văzuți în templu cu o seară înainte?

Tatăl lui Shen flutură cu mâna, făcându-le semn să asculte restul poveștii. El explică că se grăbeau atât de tare să scape de furtună în noaptea precedentă, încât nu examinaseră cu atenție împrejurimile. Grupul de oameni în negru sosise probabil înaintea lor, ascunzându-se în templu tot timpul.

Tatăl lui Shen făcu o pauză, mângâindu-și barba și spuse:

– La momentul respectiv, am crezut că a fost doar o coincidență, dar doi ani mai târziu, l-am întâlnit din nou pe același om în același templu, cu același grup de oameni. Însoțitorii mei erau prea speriați să intre. Știți de ce?

Văzând expresiile nedumerite ale celorlalți, tatăl lui Shen râse cu poftă și spuse:

– Ați auzit cu toții de Bian Nan, care are o tehnică secretă de urmărire a cadavrelor.

La aceste cuvinte, majoritatea oamenilor de la masă începuseră să tremure, trezindu-se instantaneu.

Shen Qingxuan nu se așteptase să audă un astfel de subiect în ajunul Anului Nou. Înghețase pentru o clipă înainte de a spune:

– Știu și eu o poveste. Am citit-o într-o carte, dar s-ar putea să nu fie potrivită pentru seara asta – este un pic copleșitoare.

Bărbații de la masă, încurajați de băutură și dornici de mai multă emoție, insistară ca el să o împărtășească.

Shen Qingxuan nu avu de ales decât să ridice paharul și să spună:

– Foarte bine. Voi strica atmosfera, așa că mă voi pedepsi singur mai întâi cu o băutură.

După ce termină de băut din ceașcă, luă o alună și începu să spună povestea:

– Povestea mea este despre alune.

Și astfel începuse o altă poveste stranie dintr-o dinastie diferită, despre un sat care cultiva alune și o serie tragică de evenimente care implicase un copil răpit, trădare și răzbunare. În cele din urmă, fiecare alună recoltată de pe acel pământ blestemat purta chipurile sătenilor care pieriseră.

Când Shen Qingxuan își termină povestea, mesenii rămaseră tăcuți. Majoritatea bărbaților se uitau neliniștiți la bolul cu alune de pe masă, cu fețele pline de groază. Neputincios, Shen Qingxuan mai luă trei pahare de pedeapsă. Tatăl lui Shen, simțindu-se și el inconfortabil, bău o cană de vin fierbinte și se uită la fiul său. Shen Qingxuan zâmbi slab, deși privirea lui rămase distantă, continuând să observe reacțiile oamenilor din jurul lui, notând cu atenție fiecare detaliu. Era atât de absorbit de observațiile sale încât nu văzu că tatăl său îl privea.

Tatăl lui Shen se uită la fiul său și, dintr-un motiv oarecare, simți brusc un sentiment ciudat de nefamiliaritate. Era ca și cum fiul său ar fi crescut peste noapte, părând acum în același timp apropiat și distant.

Acest sentiment era tulburător, dar tatăl lui Shen își scutură capul și îl îndepărtă din minte. Luă o farfurie cu alune, chicotind în timp ce o oferea celorlalți, spunând:

– Haideți, nu fiți timizi. Astea nu sunt alune blestemate.

Gluma destinse atmosfera, iar bărbații începură să râdă, deși cu o urmă de disconfort persistent.

Alții de la masă spuseră și ei câteva povești, majoritatea implicând aventuri romantice sau legende cu spirite de vulpi și fantome, toate cu final fericit. Fiecare om își spuse povestea, cu excepția lui Yi Mo, care rămase tăcut. În cele din urmă, toate privirile se îndreptară spre el, așteptând ca el să contribuie cu propria sa poveste.

Yi Mo își așeză ceașca, se gândi un moment, apoi spuse:

– Nu am nicio poveste de spus, așa că voi continua de unde a rămas ultima…

Oamenilor de la masă li se păru amuzant. La urma urmei, atunci când o poveste era terminată, de obicei era sfârșitul ei – adică nu exista niciun motiv pentru a fi continuată. Dar din moment ce el se oferi, se gândiră că ar fi bine să asculte. Așa că toată lumea îl rugă să continue povestea despre spiritul vulpii care își plătea datoria.

Yi Mo spuse:

– Voi toți credeți că este bine că spiritul vulpii este loial, dar eu nu sunt de acord. Oricine a investit profund în sentimente va fi în cele din urmă rănit de ele. Dacă nu mă credeți, voi continua povestea…

Spiritul vulpii îl răsplăti pe cărturar pentru bunătatea sa și, plin de admirație pentru el, îi deveni soție. Se transformă într-o soție și o mamă virtuoasă, trăind o viață împlinită alături de cărturar timp de zeci de ani. Totul părea perfect. Cu toate acestea, odată cu trecerea anilor, cărturarul îmbătrâni, părul său încărunți, iar copiii lor crescuseră, în timp ce spiritul vulpii rămase la fel de frumos ca întotdeauna, neatins de timp. Cărturarul, știindu-și zilele numărate, sfătui spiritul vulpe să aibă grijă de ea însăși după moartea sa. Ultimele sale cuvinte fuseseră:

– Dacă soarta ne permite, putem fi soț și soție din nou în viața următoare.

Fiind devotată, spiritul vulpe ar fi trebuit să se întoarcă în munți pentru a se cultiva după moartea cărturarului, dar ea nu putuse suporta să îl părăsească pe bărbatul cu care împărțise atâția ani. După ce îl îngropă, nu se mai întoarse în munți, ci cutreieră lumea umană, căutând reîncarnarea soțului ei pentru a continua legătura lor.

Ea îl căutase timp de o sută de ani. În acest timp, călugării exorciști și taoiștii vânători de demoni încercaseră să o captureze, vrând să îi ia miezul interior ca unealtă pentru magia lor sau pentru a elibera lumea de rău în căutarea faimei. Spiritul vulpe nu mai putea trăi în pace, luptându-se constant cu călugării și taoiștii, scăpând cu greu și suferind răni grave. Știind că rănile ei erau grave și că nu mai putea rămâne, nu mai avusese de ales decât să se retragă în munți pentru a se vindeca, chiar dacă simțise că reîncarnarea soțului ei ar putea fi în apropiere. După alți zece ani de recuperare, ea coborâse din nou de pe munte pentru a-și relua căutarea. Când, în sfârșit, găsise reîncarnarea soțului ei, acesta era deja căsătorit cu altcineva, trăind o viață fericită alături de soția sa, profund îndrăgostit. Spiritul vulpe avea inima frântă, dar refuzase să renunțe. Îl abordase pe bărbat de mai multe ori, spunându-i că ea era adevărata lui soție. Cu toate acestea, cărturarul nu o recunoscuse și o respinse ca pe o femeie nebună. Spiritul vulpe, cu adevărat înnebunită, îl căutase în mod repetat, spunându-i aceeași poveste iar și iar. Cărturarul, văzându-i frumusețea ademenitoare, începuse să aibă întâlniri secrete cu ea pe la spatele soției sale. În cele din urmă, soția lui îi prinse și, disperată, îi confruntă, amenințând că își va pune capăt zilelor. Cărturarul, deși captivat de frumusețea spiritului vulpe, își făcuse deja de cap cu ea și hotărâse să o abandoneze pentru a se întoarce la soția sa.

Spiritul vulpe, abandonată, refuzase însă să renunțe. În cele din urmă, îl supără atât de tare pe cărturar încât, atunci când călugării veniră să o caute din nou, el făcu echipă cu ei pentru a o captura.

Prinsă de călugăr în plasa de legare a demonilor, spiritul vulpe implorase cu amărăciune și lacrimile curgând. Dar călugărul aruncă o vrajă, dezvăluindu-i adevărata formă. Cărturarul, care anterior se îndoise de faptul că ea era un demon, acum se convinse. În teroarea sa, apucă un băț de lemn și începu să bată vulpea albă cu cruzime. Vulpea strigă în agonie în timp ce organele ei interne erau zdrobite, ochii ei vărsând lacrimi de sânge, până când muri în cele din urmă plină de resentimente.

Secole de cultivare și putere spirituală se încheiară cu moartea ei, bătută de către un simplu muritor. Iar cel care o ucise fusese chiar propriul ei soț.

Yi Mo chicoti încet:

– Finalul fericit pe care vi-l imaginați cu toții este doar pentru momentul prezent. Cine știe ce se va întâmpla după aceea?

După ce auziră asta, mesenii fie suspinară, fie se plânseră, expresiile lor fiind pline de regret și tristețe. Doar Shen Qingxuan stătea nemișcat, tăcut și palid.

În acel moment, o servitoare bătu ușor la ușă și spuse încet:

– Stăpâne, a sosit momentul. Este timpul să aprindeți artificiile.

Toți oaspeții își părăsiră bucuroși locurile și ieșiră afară.

Shen Qingxuan rămase însă pe locul său, în timp ce Yi Mo se ridică în picioare.

Shen Qingxuan îi privi spatele pentru o lungă perioadă de timp înainte de a spune:

– Dacă într-adevăr există o viață viitoare, nu veni să mă cauți. Chiar dacă o vei face, nu te voi recunoaște.

Yi Mo se întoarse și îi răspunse:

– Desigur.

Abia atunci Shen Qingxuan zâmbi, deși slaba nuanță de melancolie acoperită de acel zâmbet era bine ascunsă.

Bătrânul stăpân Shen, ieșind afară, își dădu seama că fiul său nu venise cu ei. Observând că era încă așezat, se întoarse repede, doar pentru a auzi această conversație. Gândurile îi deveniră complet dezordonate și rămase acolo năucit. În acel moment, Yi Mo ieși, iar cei doi își întâlniră privirile. Pentru o clipă, ambii putură vedea totul clar în expresiile celuilalt. Yi Mo fusese luat prin surprindere, apoi se încruntase ușor înainte de a-și relaxa fața și trecu fără a spune nimic pe lângă bătrânul stăpân Shen.

Bătrânul stăpân Shen îl văzu dispărând într-o clipă printre felinarele luminoase și înțelese brusc totul. Nu mai exista nicio ezitare în inima lui.

În acel moment, Shen Qingxuan ieși și el, nedumerit de tatăl său care stătea la ușă și strigă:

– Tată?

Tatăl său răspunse distrat și se duse să împingă scaunul cu rotile în care se afla. Nu spuse nimic, doar priveau artificiile de la miezul nopții explodând pe cer, înflorind în culori strălucitoare.