Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 29

Întâlnire cu Șarpele Demon

☆═━┈┈━═☆

Capitolul 29 – Tribulația

Lui Shen Qingxuan îi era oarecum frică de șerpi. La urma urmei, după cum se spune, odată mușcat de un șarpe, o persoană se va teme chiar și de o frânghie timp de zeci de ani. După ce avusese experiența de a fi mușcat de încheietura mâinii de un șarpe și de a fi aproape de a muri, ar fi fost ciudat dacă nu i-ar fi fost frică.

Dar un șarpe era un șarpe, iar Yi Mo era Yi Mo. Chiar dacă Yi Mo era un șarpe demon, Shen Qingxuan nu se temea de el. La urma urmei, Yi Mo în formă umană era complet diferit de acele creaturi reci și solzoase. Prin urmare, deși știa că Yi Mo era un demon șarpe, această cunoaștere era doar conceptuală.

Până în acea noapte, la izvorul termal, când Yi Mo își dezvălui adevărata formă. Deși Shen Qingxuan era beat, fusese și un pic speriat. Dar nu îi dăduse drumul, parțial pentru că nu voia să-l supere pe Yi Mo, și parțial pentru că îi era teamă că s-ar putea îneca în apă. Așa că îmbrățișase trupul dur și solzos al lui Yi Mo, ascunzându-și astfel disconfortul intens și prefăcându-se somnoros. Cumva, reușise să treacă peste asta.

Astfel, în dimineața următoare, Shen Qingxuan se trezi dintr-un coșmar, plin de sudoare, iar când deschise ochii și văzu situația în care se afla, gura i se deschise larg, aproape scoțând un țipăt. Încă puțin și ar fi urlat. Dar nu o făcuse, din cauza firii sale. Stăpânirea și autocontrolul său, adânc înrădăcinate, îl făcură să-și închidă gura strâns înainte ca sunetul să poată scăpa.

Bineînțeles, își aminti, de asemenea, că șarpele, încolăcit în jurul picioarelor, încolăcit în jurul taliei sale, încolăcit în jurul pieptului său, cu capul sprijinit pe claviculă și scoțându-și din când în când limba bifurcată, era Yi Mo. Acesta se încolăcise în jurul său ca o frânghie groasă, făcându-l să aibă coșmaruri, iar acum dormea liniștit… Din acest motiv Shen Qingxuan era foarte supărat.

Era atât de furios încât îi venea să-l smulgă de pe el, să-l jupoaie, să-i scoată oasele și să-l arunce într-o oală fierbinte! După ce fusese epuizat până la miezul nopții și în cele din urmă reușise să doarmă, se trezise cu coșmaruri din cauza acestei poziții ciudate, iar când își deschisese ochii, aproape că fusese speriat de moarte. Cum putea Shen Qingxuan să nu fie furios? Era extrem de furios.

De furie își ridică mâna pentru a-l plesni – dar chiar înainte ca palma lui să-l atingă, mâna lui încetini și îi mângâie ușor corpul șarpelui, la fel de ușor ca o frunză care cade la pământ. În cele din urmă, Shen Qingxuan nu putu să îl lovească. Dar faptul că nu-l lovise, nu îi calmase furia. După ce a așteptă o vreme, își întinse degetul și împunse capul șarpelui, la început o dată, apoi din nou și din nou, de fiecare dată mai tare, până când Yi Mo, care dormea profund, se trezi într-un final.

Ochii rotunzi de om întâlniră ochii rotunzi de șarpe, iar cei doi se  holbară unul la celălalt pentru mult timp. Shen Qingxuan își retrase stânjenit mâna și spuse:

– Abia mai pot să respir.

Yi Mo nu-și deschise gura, dar Shen Qingxuan îi auzi clar vocea:

– Nu poți respira? Nu mă implora mai târziu să te strâng în brațe.

Înainte ca Shen Qingxuan să poată înțelege pe deplin ce voise să spună, corpul șarpelui încolăcit strâns în jurul său își slăbise strânsoarea. Yi Mo se târî pe pieptul său, se mută pe pernă, se transformă înapoi în forma sa umană și continuă să doarmă.

De îndată ce legăturile se slăbiră, Shen Qingxuan simți o durere intensă în picioare, atât de puternică încât fața i se făcu palidă, chiar mai mult decât atunci când fusese speriat mai devreme, iar transpirația rece, cât boabele de fasole, îi picură pe frunte.

Durerea venea de la picioarele sale, care fuseseră amorțit și fără senzație timp de mai bine de zece ani.

Yi Mo, cu ochii încă închiși, spuse pe un ton relaxat:

– Picioarele tale sunt moarte de ani de zile. Nu se vor vindeca peste noapte.

Shen Qingxuan, chinuindu-se să vorbească, întrebă:

– Atunci de ce nu m-au durut mai devreme?

– Nu am vrut să simți durere, de aceea nu ai simțit, răspunse calm Yi Mo.

Shen Qingxuan simți frustrarea crescând în pieptul său. Chiar se supărase Yi Mo pe el pentru că fusese împuns de câteva ori? Expresia lui arăta clar că era supărat, iar când Yi Mo își deschisese ochii și îl văzuse împingându-l, fusese cu adevărat nemulțumit.

– Chiar asta crezi despre mine?

Shen Qingxuan realiză imediat că înțelesese greșit, dar cuvintele lui Yi Mo fuseseră atât de iritante, iar durerea era insuportabilă. Într-un acces de frustrare, Shen Qingxuan îl apucă de braț pe Yi Mo și îl mușcă tare, înfingându-și dinții cu toată forța durerii din picior. Yi Mo își trase brațul înapoi și, uitându-se la semnele mușcăturii, spuse cu o voce serioasă:

– Sângele meu este otrăvitor.

Shen Qingxuan rămase fără cuvinte. După un timp, durerea deveni prea greu de suportat, așa că se ghemui în brațele lui Yi Mo, spunând:

– Doare atât de tare. Aș prefera mai degrabă să mă otrăvești până la moarte.

Yi Mo îl mângâie pe spate și spuse:

– Îmi pare rău să te dezamăgesc. Corpul tău și-a creat deja imunitate la veninul meu.

– …

Shen Qingxuan nu știu ce să mai spună. Care dintre ei devenise un adevărat monstru aici?

Era amiază, iar vremea era arzătoare. Stăpânul Shen înfruntă căldura, mergând prin curte, trecând pe lângă verandă, pavilioane și iazul cu lotus. În primii săi ani de călătorie, fusese expus vântului și frigului, iar acum, în lunile mai reci, îl dureau îngrozitor genunchii și umerii. Dar într-o zi fierbinte ca aceasta, oasele lui se simțeau mai bine.

Merse pe jos tot drumul până la curtea sudică a lui Shen Qingxuan. Ar fi trebuit să fie servitori care să-l întâmpine, dar nu văzu niciunul, ceea ce i s-a păru foarte ciudat. Se opri la poarta curții, apoi ocoli zidul exterior. Prin umbrele crângului de bambus, auzi murmure joase venind din curte.

– Nu am nevoie de ajutorul tău. Ești doar o pacoste, se auzi vocea fiului său.

– …

– Nu cred că nu mă poți face să merg ca înainte.

Tatăl lui Shen se apropie și în cele din urmă auzi vocea lui Yi Mo:

– Picioarele tale au fost invalide de ani de zile. Meridianele tale sunt blocate. Dacă nu înduri această suferință, chiar dacă vei putea merge acum, problema va reveni în doi sau trei ani.

Stăpânul Shen începuse să aibă o vagă idee despre ceea ce se întâmpla. După ce așteptă o clipă, se ascunse în spatele unei stânci și se ridică pe vârfuri pentru a trage cu ochiul.

Atunci, îl văzu pe fiul său, care ar fi trebuit să stea neputincios în scaunul cu rotile, stând acum în picioare cu sprijinul lui Yi Mo. Deși înstabil, era într-adevăr în picioare. Amândoi erau cu spatele la tatăl Shen, iar Shen Qingxuan încerca să facă un pas mic înainte. Își pierdu echilibrul și aproape era să cadă, dar Yi Mo îl prinse de talie, ajutându-l să se ridice din nou.

Yi Mo spuse:

– Picioarele tale sunt doar de spectacol?

Shen Qingxuan își șterse transpirația de pe frunte.

– Nu prea mai știu cum să le folosesc.

– Scoate-ți pantofii și șosetele.

– Ce?

– Dă-le jos.

– Cum aș putea să fac asta stând în picioare?

Yi Mo îl ajută să se așeze, apoi suspină:

– Până și copilul poate merge deja.

Shen Qingxuan era indignat.

– Nu mă compara cu un copil de cinci luni!

Yi Mo se uită la el.

– El este totuși mai bun decât tine.

Shen Qingxuan nu mai comentă.

Tatăl lui Shen ar fi trebuit fie să plece, fie să facă un pas în față, însă, dintr-un motiv oarecare, rămase acolo, privind în liniște, nemișcat.

Shen Qingxuan, desculț, se liniști și făcu cu precauție încă un pas. De data aceasta, își recăpătă un oarecare control asupra picioarelor sale. Deși se clătinase, nu mai căzuse. Yi Mo îl sprijinea în timp ce mai făcea câțiva pași, devenind tot mai stabil. Shen Qingxuan zâmbi.

– Acum pot să merg.

Yi Mo comentă:

– Sună ciudat să aud asta de la cineva, care are aproape treizeci de ani.

Dar Shen Qingxuan nu era supărat. Îi aruncă o privire lui Yi Mo și apoi afișă un zâmbet larg, trăgându-l într-o îmbrățișare.

– Ce este atât de ciudat în asta? Ai trăit o mie de ani și ești încă atât de neexperimentat.

Yi Mo îl întrebă:

– Te mai doare piciorul?

– Un pic, spuse Shen Qingxuan.

Yi Mo se îndepărtă.

– Atunci mergi singur.

Shen Qingxuan se împiedică câțiva pași, dar reuși să rămână în picioare. Se întoarse spre el, mormăind:

– Bine, voi merge singur.

Începu să meargă în cerc în jurul unui copac mare, desculț.

Yi Mo îl întrebă:

– Este vreo diferență între a te ține de un copac și a te ține de mine?

Shen Qingxuan răspunse:

– Bineînțeles. Nu vreau să îmbrățișez copacul, dar când mă țin de tine, vreau să te îmbrățișez.

Yi Mo își flutură mâna, iar copacul secular dispăru brusc. Shen Qingxuan, încă blocat în lupta verbală și simțindu-se triumfător de mersul său, nu se așteptase la această mișcare. Imediat își pierdu echilibrul și căzu la pământ, imaginea fiind extrem de penibilă.

Ascuns în grădină, în spatele stâncii, tatăl lui Shen își acoperi în tăcere fruntea cu mâna. Era acesta cu adevărat fiul său? Era acesta cu adevărat cel mai mare tânăr stăpân al familiei Shen, liniștit, politicos și bine educat? Arăta mai degrabă ca un nenorocit!

Shen Qingxuan se ridică de la pământ, se șterse furios de praf și, cu capul plecat, continuă să meargă în zona luminată de soare, unde umbra copacului nu-l mai acoperea. Mergea de jur împrejur, din ce în ce mai repede, până când aproape că alerga, cu fața acoperită de praf și transpirația picurându-i pe spate. Yi Mo îi ceru să se oprească.

Shen Qingxuan se opri la auzul vocii sale, zâmbindu-i obraznic. Apoi, brusc, lacrimile îi căzură din colțurile ochilor.

Cerul era de un albastru strălucitor, iar mărgelele de transpirație refractau lumina colorată sub soarele arzător. Stătea în fața lui Yi Mo, vărsând lacrimi în tăcere.

Yi Mo rămase nemișcat pentru o clipă, apoi își întinse brațul, mânecile largi fluturând în timp ce îl trăgea pe Shen Qingxuan în brațele sale.

– Ești foarte murdar, spuse Yi Mo.

– Mm, răspunse Shen Qingxuan.

Yi Mo îl întrebă:

– Te mai dor picioarele?

– Mm.

– Simți durere la picioare pentru că acestea nu sunt obișnuite cu întinderea tendoanelor și meridianelor tale, spuse Yi Mo.

Shen Qingxuan întrebă:

– Deci, ce ar trebui să fac?

Yi Mo îi răspunse:

– Lasă-le să se obișnuiască.

– Mm. Hm, atunci de ce mă ții? întrebă Shen Qingxuan nedumerit.

În timp ce Yi Mo îl ducea înapoi în casă, îi spuse pe un ton foarte serios:

– Activitatea sexuală îți poate ajuta tendoanele să se obișnuiască cu întinderea.

Shen Qingxuan șuieră și comentă:

– Răsfăț la lumina zilei.

Dar totuși îl lăsă pe Yi Mo să-l ducă înapoi în cameră fără nicio obiecție.

Fața stăpânului Shen alterna între roșu și alb, având o expresie deosebit de izbitoare. Instinctiv, începu să aibă suspiciuni cu privire la intențiile lui Yi Mo. Cum ar fi putut să nu aibă? Xu Mingshi îi spusese deja clar – Yi Mo nu era om, ci un demon milenar în cultivare. Chiar dacă Xu Mingshi ar fi mințit, cuvintele lui Shen Qingxuan de acum nu puteau fi false. Deci Yi Mo *era* un demon. Acest lucru devenise sigur acum. Și cum putea un demon cu o cultivare atât de înaltă să nu fie conștient de prezența lui? Cum putuse Yi Mo să rămână indiferent în tot acest timp? Stăpânul Shen era acum complet convins că Yi Mo știa că îl privise tot timpul, poate chiar de când intrase încă în curte.

Cu toate acestea, deși știa, Yi Mo nu făcuse niciun efort să îl evite și chiar se comportă în acest fel. Tatăl lui Shen se străduia cu adevărat să îi înțeleagă motivele.

Stând încă în grădină în spatele stâncii, bătrânul Shen privi spre cer, cu vederea încețoșată de lumina strălucitoare a soarelui. Își coborî privirea spre iarba verde care creștea între crăpăturile pietrelor de la picioarele sale. După un moment de contemplare, se întoarse și plecă. Nu se hotărâse încă cum să gestioneze situația și, deși nu era foarte șocant să-i vadă pe cei doi acționând atât de intim, unele lucruri – odată ce sunt plantate în inimă – îl faceau să observe și să mediteze mai atent.

Încă din ajunul Anului Nou, tatăl lui Shen urmărise cu atenție comportamentul fiului său și nu observase nimic neobișnuit. Chiar și în timpul micului dejun, când Yi Mo era menționat ocazional, nu existau semne că relația lor era ceva ieșit din comun. Cu toate acestea, existau diferențe subtile, cum ar fi faptul că, de fiecare dată când servitoarea anunța că Yi Mo sosise și rămăsese peste noapte, fiul său apărea întotdeauna mai obosit la micul dejun a doua zi. În trecut, tatăl lui Shen ar fi presupus că stăteau de vorbă până târziu. Dar acum, când îl observă mai atent, văzu în ochii fiului său o privire, care mergea dincolo de simpla oboseală. Era un fel de satisfacție languroasă, un aer de oboseală îngăduitoare. Trei părți oboseală, șapte părți satisfacție. Orice om care a experimentat treburile vieții intime ar putea deduce cu ușurință motivul din spatele acestui lucru.

Tatăl lui Shen fu furios pentru o vreme. Un astfel de comportament nepotrivit nu existase niciodată în familia Shen, de la strămoșii lor și până acum.

Cu toate acestea, în mijlocul furiei sale, apăru și o oarecare confuzie. Până la urmă, acesta era propriul său copil. Îl văzuse crescând de la un băiat vioi la un bărbat melancolic, îl văzuse alergând și sărind, apoi retrăgându-se în munți. Acum, în sfârșit, se întorsese, stând alături de el în fiecare zi, gestionând afacerile familiei, fiind bun și blând, ca și cum ar fi renăscut.

Abia după fusese martor la această scenă din curte, tatăl lui Shen își dădu seama că schimbarea sa nu se datora grijii și afecțiunii familiei, ci unui demon.

Acest demon era cel care îl ajutasee pe copilul său să-și recapete vocea, să meargă din nou și chiar îl sprijinise fără greș.

Shen Qingxuan îl tachina nesăbuit pe Yi Mo, dar și plângea în tăcere după el.

Tatăl lui Shen se gândi că trecuseră mulți ani de când își văzuse fiul plângând – plângea ca un copil care suferise numeroase nedreptăți.

Plângea ca un copil care, după ce îndurase atâta suferință, își găsise în sfârșit alinare în brațele cuiva apropiat și putea să-și dezvăluie emoțiile.

Bătrânul Shen se întoarse în biroul său și stătu acolo până la căderea nopții. Pe măsură ce amurgul se instala, vântul de afară începea să urle, iar copacii foșneau în adierea acestuia. În întuneric, stăpânul Shen aprinse o lumânare. Flacăra pâlpâia instabil, dar înainte să se stabilizeze, o rafală de vânt intră pe fereastră și o stinse cu un suflu.

Stăpânul Shen ieși afară și le ordonă servitorilor să închidă toate ușile și ferestrele. Judecând după vreme, părea că se apropia ploaia.

Furtunile de vară erau violente, dar scurte, deși uneori puteau dura zile întregi. Nu era ceva neobișnuit.

Totuși, dintr-un motiv oarecare, bătrânul Shen simțea că ploaia din seara asta avea să fie diferită.

Sunetul tunetului răsună pe cer, fiecare bubuitură fiind urmată de fulgere, care luminau în mod repetat noaptea. Intervalele dintre lovituri erau scurte, precum cuțitul călăului, pregătit să taie pe cineva.

Între timp, Shen Qingxuan stătea întins pe pat, ținând în brațe un șarpe. Da, un șarpe mare, gros cât un bol.

Cu șarpele în brațe, privi fulgerul pe fereastră și întrebă:

– Asta este tribulația?

Șarpele își mișcă limba bifurcată.

– Da, asta e.

– Atunci ce se va întâmpla dacă te arunc afară?

– Mă va lovi, răspunse Yi Mo, după care întrebă:

– Vrei să încerci?

Shen Qingxuan se gândi o vreme.

– Te va lovi mortal?

– Nu.

Yi Mo se încolăci.

– Mi-ar fi prea lene să mă feresc.

Shen Qingxuan îngheță.

– …Deci, vrei să spui că ai prefera să fii lovit de fulger, chiar dacă știi că acesta îți va afecta vitalitatea, decât să încerci să te ferești?

Yi Mo recunoscu fără rușine.

Ca și cum și-ar fi exprimat propria furie, în acel moment, un nou fulger fu văzut pe fereastră, iar Shen Qingxuan observă cum copacul secular pe care Yi Mo îl readuse la existență în timpul zilei fu despicat în două.

Yi Mo văzu și el și suspină, mormăind nedumerit:

– Am fost doar sincer, nu trebuie să te enervezi atât de tare.

Shen Qingxuan se gândi brusc că felul de a fi al lui Yi Mo trebuie să fi supărat pe mulți alții, nu doar pe el. Cu siguranță, multe ființe – fie ele umane, demonice sau cerești – trebuie să fi fost furioase pe el la un moment dat?

– Ai mai fost lovit de fulger înainte? întrebă Shen Qingxuan.

– Desigur.

– Serios?

– A fost prima dată când m-am confruntat cu tribulația cerească,  spuse Yi Mo.

Lovitura de fulger nu fusese plăcută, dar atunci tocmai căpătase formă umană și știa că tribulația urma să vină. La acea vreme, mulți dintre cultivatorii demoni erau îngroziți de tribulația cerească, fugind și ascunzându-se constant, trăind în frică. Yi Mo găsise comportamentul lor plictisitor și făcuse alegerea să nu se ferească. Se încolăcise în jurul unui copac, gândindu-se că poate zeitatea trimisă să supravegheze tribulația ar fi curioasă de un demon care refuza să fugă. Cert este că arătase milă și, deși fusese lovit de fulger, acesta îl lăsase doar inconștient timp de câteva zile.

Când se își revenise, se simțea ca și cum fiecare os din corpul său ar fi fost demontat și reasamblat cu fiare încinse. Fusese extrem de inconfortabil, dar nu murise. Experiența fusese mult mai puțin palpitantă decât își imaginase. După aceea, de fiecare dată când venea tribulația, Yi Mo nu aștepta fulgerul. În schimb, își căuta o familie înstărită și cu noroc și se ascundea acolo până când tribulația trecea.

Yi Mo continuă:

– Într-adevăr, nu mulți demoni mor în tribulațiile cerești. Majoritatea mor de mâna demonilor sau de mâna muritorilor.

Apoi făcu o pauză, cu o notă de amuzament în voce.

– De fapt, și mai mulți demoni mor de mâna exorciștilor și a călugărilor taoiști decât în urma tribulațiilor cerești. Dar, bineînțeles, cei mai mulți dintre ei și-o fac singuri.

Shen Qingxuan își frecă fruntea.

– Întotdeauna am crezut că tribulațiile cerești sunt terifiante.

Yi Mo răspunse:

– Singurul care poate ucide un demon este demonul însuși.

Deși cuvintele sale erau simple, ele provocau la reflecție. Shen Qingxuan își strânse îmbrățișarea în jurul șarpelui, mângâindu-i solzii reci. Când îl mângâia, solzii se simțeau ca niște lame ascuțite și dureroase, care îi zgâriau palma.

Cele mai multe lucruri din această lume, atunci când se opun curentului, provoacă durere.