Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 9, Volumul 2

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 2

Capitolul 9

Privind flăcările uriașe comprimate într-un balon mic, Ji Jiu fu brusc copleșit de un sentiment de frustrare. Astfel de fapte de sfidare erau dincolo de el. Era doar un muritor, incapabil de multe lucruri. De exemplu, priveliștea ciudată din fața lui, care ar fi trebuit să provoace o agitație în tabără, rămăsese acum sinistru de tăcută. Se simțea ca și cum întreaga lume ar fi dispărut, rămânând doar el însuși. Aceste flăcări, acest fum și Ji Jiu însuși păreau să existe într-un spațiu misterios, dintr-o altă lume, obligându-l să se întrebe:

Cine sunt eu?

În mijlocul acestei confuzii, o altă voce apăruse, plutind prin mintea lui ca un răspuns:

Tu ești Ji Jiu.

El era Ji Jiu. Se așeză pe pat deprimat, dar după un moment de nedumerire, își îndreptă spatele, se spălă și se duse la culcare. În acea noapte, nu avu niciun vis.

Pe lângă îndatoririle sale militare, Ji Jiu începuse să se ocupe de alte probleme, confruntându-se cu ceva ce evitase mult timp: viața sa din trecut. La aproape treizeci de ani, se trezea urmărind indicii pentru a găsi fragmentele unei vagi existențe anterioare. Simplul gând îl amuza. După douăzeci de ani petrecuți ca ateu convins, acum, ca om cu un picior deja în mormânt, aprofunda conceptul reîncarnării. Indiferent cu cine ar fi vorbit despre asta, o astfel de idee i-ar fi provocat cu siguranță râsul. Cu toate acestea, nu avea de ales – când mergi pe întuneric suficient de mult timp, în cele din urmă ajungi să întâlnești o fantomă. Ji Jiu nu crezuse asta înainte, dar acum credea.

Avea deja un plan. Să-l întrebe pe demon ieșea din discuție. Ei rămaseră tăcuți unul față de celălalt și, în plus, demonul nu apăruse în ultima lună. Taoistul rătăcitor era, de asemenea, plecat într-o călătorie și, chiar dacă Ji Jiu îl găsea, constrângerea la răspunsuri era sub nivelul lui. Ji Jiu nu era genul de persoană care să recurgă la metode josnice. Rămânea o singură pistă: Shen Jue.

Luase decizia să înceapă cu Shen Jue.

Ji Jiu se hotărî să procedeze discret. Solicită un teanc mare de dosare militare și îl găsi pe cel care conținea datele lui Shen Jue. Documentul era simplu și spunea clar că Shen Jue era originar din Yongcheng, avea vârsta de douăzeci și cinci de ani și era orfan.

Ținând în mână documentul, Ji Jiu reflectă mult timp la cele scrise înainte de a scoate hârtie și stilou, copiind cu grijă caracterele „Yongcheng”.

Apoi analiză și dosarele altor soldați, constatând că în tabara militară existau alți vreo zece oameni din Yongcheng. Probabil că tinerii știau puține lucruri, așa că Ji Jiu își restrânse cercetările la două persoane: un bucătar bătrân și un paznic de grajd. Fiecare problemă avea metoda sa de rezolvare, iar Ji Jiu intenționa să descopere trecutul îngropat dincolo de memoria sa folosind propriile mijloace. Poate că petele de sânge împrăștiate pe patul său sau îmbrățișarea prea strânsă în jurul corpului său fuseseră cele care îl stimulaseră să înfrunte aceste mistere.

Chiar în acel moment, Shen Jue intră brusc, anunțând un vizitator.

Ji Jiu acoperi în grabă documentele împrăștiate pe biroul său și îl instrui să aducă oaspetele înăuntru.

Vizitatorul nu era nimeni altul decât bărbatul îmbrăcat elegant pe care Ji Jiu îl întâlnise la un moment dat în orașul imperial. Ji Jiu clipi surprins înainte de chicoti rapid:

– Domnule Shen.

Privirea lui ascuțită îl studie în liniște pe bărbatul din fața lui.

– Shen Hai, consilierul de încredere al împăratului.

Apropo de asta, familia Ji avea, de asemenea, mulți slujitori – oameni savanți și talentați, care în cele din urmă erau numiți în funcții oficiale. Dar toată lumea știa că aceștia erau membri ai familiei Ji, iar marca familiei avea să dispară doar odată cu prăbușirea familiei. Omul din fața lui Ji Jiu era, însă, un slujitor al împăratului, un statut diferit dintr-o lume aparte. Shen Hai nu deținea nicio poziție oficială, ceea ce, în mod ironic, se potrivea mai bine anumitor sarcini decât orice titlu.

Ji Jiu se gândi că Shen Hai câștigase fără îndoială încrederea împăratului, un rol pe care Ji Jiu nu-l mai deținea.

Shen Hai își înclină ușor capul spunând:

– Generale Ji, sper că ai fost bine în tot acest timp.

Ji Jiu îl invită să ia loc, îl servi cu ceai și îi răspunse:

– Destul de bine.

Shen Hai se uită la el o clipă, apoi zâmbi brusc:

– Generale, nu e nevoie să mi te adresezi cu „domnule”. Nici măcar nu m-ai întrebat de ce am venit.

Ji Jiu zâmbi și el în tăcere, privirea lui fiind ageră și pătrunzătoare. Anii petrecuți în armată îl făcuseră să dobândească un calm, dar în același timp și o ferocitate, căreia puțini îi puteau rezista. Totuși, Shen Hai rămase neînfricat, cu o expresie senină. Dar prin comportamentul său calm, Ji Jiu observă urme de durere reprimată – acesta era un om cu o poveste în spate. Altfel de ce cineva atât de talentat ca Shen Hai ar fi evitat examenul imperial, recurgând în schimb la trucuri pentru a deveni confident imperial? Toată lumea știa că slujirea împăratului era la fel de periculoasă ca dansul cu un tigru.

După ce se priviră o vreme, Shen Hai își coborî ochii și spuse clar:

– Deoarece armata a început recent recrutarea, Maiestatea Sa m-a trimis să mă interesez.

Ji Jiu răspunse:

– Memoriul a fost deja redactat, deși nu l-am prezentat încă. Din moment ce ești aici, poate ai putea să-l prezinți împăratului în locul meu?

Shen Hai făcu o pauză, evident neașteptându-se ca el să spună asta, și se scăpă:

– Nu ți-e teamă că Maiestatea Sa te-ar putea suspecta și ar putea confisca sigiliul militar al familiei tale?

Ji Jiu râse.

– Dacă ar fi atât de simplu, de ce s-ar deranja Maiestatea Sa să faci această călătorie?

Shen Hai tăcu atunci când auzi asta, apoi zâmbi slab.

– Nu voi prezenta memorialul în numele tău, generale. În schimb, va trebui să mă însoțiți în capitală. Maiestatea Sa vă așteaptă.

Ji Jiu fu de acord fără ezitare, stabilind plecarea lor pentru ziua următoare împreună cu Shen Jue.

În timp ce marile palate ale capitalei apăreau ca într-un sul de pictură, dezvăluindu-se treptat în fața ochilor. Erau ca cerneala groasă în peisajul care se ofilește treptat după toamnă. Ji Jiu privi în sus, amintindu-și de tinerețea sa. Odată pășise aici, alături de omul, care acum stătea pe tron, ajutându-l să preia puterea. Acum, era timpul pentru Ji Jiu să se retragă. Un val de melancolie îl cuprinsese.

Shen Hai stătea în tăcere alături de el până când Ji Jiu își reveni, după care cei trei își reluară călătoria.

Shen Jue se opri să aștepte în afara porților palatului, în timp ce Ji Jiu și Shen Hai intrară în biroul imperial. După un scurt schimb de replici, Shen Hai ieși, lăsându-l pe Ji Jiu să se confrunte singur cu împăratul.

Împăratul, aplecat peste biroul său, nu își ridică deloc privirea. Ji Jiu îngenunche în tăcere. Cei doi rămaseră blocați într-un impas tăcut, ca și cum ar fi avut o înțelegere tacită, fiecare așteptând ca celălalt să facă prima mișcare.

După o pauză îndelungată, împăratul aruncă pensula vermillon deoparte și rupse tăcerea.

– Ai venit aici doar pentru a îngenunchea în fața mea?

– Ce dorește să afle Maiestatea sa? întrebă calm Ji Jiu.

– Ji Jiu!

Împăratul se ridică brusc, fluturându-și mânecile deasupra figurii îngenuncheate.

– Ai recrutat soldați fără aprobare pentru a extinde armata. Te-ai săturat să fii general?!

– Maiestate, răspunse Ji Jiu.

– Nu îndrăznesc.

– Nu îndrăznești?

Împăratul zâmbi sarcastic.

– Există ceva în această lume pe care tu, Ji Jiu, nu îndrăznești să faci? Este pentru prima dată când aud asta.

– Maiestate.

Ji Jiu scoase memoriul amânat mult timp.

– Documentul a fost pregătit de mult timp. Întârzierea depunerii memoriului s-a datorat unei jumătăți de lună de ploi neîncetate.

– Deci cerul însuși te-a împiedicat să îl predai.

Împăratul se uită peste memoriu și îl aruncă pe birou.

– Se pare că până și cerurile dezaprobă recrutarea ta.

– Soldații au fost deja recrutați, spuse Ji Jiu cu blândețe apoi continuă:

– Cerurile doar au întârziat înștiințarea Maiestății Sale.

Fața împăratului se întunecă brusc, furia lui abia mai putu fi stăpânită. Ji Jiu, cu capul plecat, rămase impasibil, emanând un aer de nevinovată supunere. Împăratul îl privi pe omul tăcut, fumegând în sinea sa. Aceeași supunere enervantă – folosită de peste un deceniu! Maiestatea Sa își domoli furia și îi porunci lui Ji Jiu să se ridice.

Ji Jiu se conformă, rămânând în continuare cu capul plecat. Fermitatea sa nu făcu decât să-l provoace și mai mult pe împărat, care îl apucă de bărbie, forțându-l pe general să-i întâlnească privirea. Cu o voce sinistră îi spuse:

– Cu siguranță ai devenit îndrăzneț!

Ji Jiu privi înapoi, tonul său fiind la fel de înnebunitor de calm ca întotdeauna.

– Slujitorul tău este îngrozit.

Împăratul îl eliberă și suspină:

– Au trecut trei ani. Nici acum nu poți să uiți?

Ji Jiu se întoarse ușor, evitând privirea împăratului și scutură mâna care era prinsă de bărbie. Apoi întrebă fără să clipească:

– Să uit ce?

Împăratul tăcu mult timp înainte de a murmura:

– Crezi că am vrut să îi pierd?

Apoi nu mai spuse nimic.

Ji Jiu tăcu și el.

Cu trei ani în urmă, un incendiu mistuise sala principală a palatului imperial, curmând viețile mai multor prinți și nobili – chiar și a împărătesei văduve. Ji Jiu se afla în mijlocul flăcărilor, realizând în cele din urmă că până și legătura pe care o avea cu împăratul se va destrăma într-o zi. Drumurile lor aveau să se despartă în mod inevitabil, ducând la o confruntare care se putea încheia doar cu anihilarea uneia dintre părți.

Ji Jiu își coborî privirea și spuse:

– Totul este în trecut. Slujitorul tău nu-și mai amintește nimic.

Împăratul se întoarse, vocea lui fiind abia audibilă.

– Xiao Jiu, mă vei părăsi într-o zi.

Ji Jiu nu spuse nimic pentru mult timp înainte de a răspunde:

– Maiestatea Sa nu va mai avea nevoie de mine într-o zi.

Împăratul se încruntă brusc și strigă cu voce hotărâtă:

– Niciodată!

Ji Jiu rămase tăcut. În cele din urmă, răspunse încet:

– Nu cred asta.

– Eu sunt conducătorul lumii, cum îndrăznești să nu mă crezi?! țipă împăratul.

Ji Jiu îi întâlni privirea pentru o clipă înainte de a și-o îndepărta în altă parte.

– Nu cred un suveran care se ceartă aici cu mine.

Împăratul rămase fără cuvinte.

După o lungă tăcere, împăratul, frustrat, făcu semn spre o farfurie cu produse de patiserie.

– Acolo sunt prăjiturile tale preferate din Norul Verde de Mătase. Du-te și mănâncă.

Ji Jiu se conformă, luând loc și mâncând în liniște două bucăți înainte de a lăsa farfuria jos.

Împăratul, acum mai calm, citi memorialul și în cele din urmă a vorbi:

– Nu trebuie să-ți faci griji pentru recrutare. Bătrânul general se va ocupa de asta. Ji Jiu, tu…

Ji Jiu îngenunche imediat.

– Slujitorul tău este aici.

– Îți voi da două mii de soldați de elită. Ce spui?

Ji Jiu fu luat prin surprindere.

– Cu ce scop?

– Se spune că marea curte regală Xiongnu se află în spatele deșertului vast, unde nimeni încă nu s-a aventurat. Vreau să conduci trupele acolo și să faci o hartă, spuse împăratul cu răceală.

– Dacă dorești să faci pace la granița de nord, cum poți să nu cunoști drumul?

Ji Jiu se înclină în tăcere înainte de a răspunde în cele din urmă, cu o voce nuanțată de emoție.

– Slujitorul se supune ordinului maiestății. Totuși, două mii de soldați e prea mult, aprovizionarea lor va fi dificilă. Cinci sute de soldați de elită vor fi suficienți.

Împăratul se încruntă.

– Cinci sute? Cauți moartea?

– Nu, deloc. Eu și oamenii mei ne putem deghiza în negustori, spuse Ji Jiu cu nonșalanță.

– Ești sigur? Doar cinci sute? întrebă din nou împăratul.

– Sigur.

Mintea lui Ji Jiu considera, însă, că și cinci sute era un număr prea mare.

Și astfel, problema fusese rezolvată.

Împăratul se ridică și continuă să citească memoriile comemorative, cerându-i lui Ji Jiu să se așeze și să aștepte, deoarece mai avea ceva de discutat. Ji Jiu, nesigur de ceea ce avea să urmeze, se așeză la loc, mâncând gustări și sorbind o ceașcă de ceai. Cu stomacul plin, mintea i se încețoșă. Întorcându-se în capitală în grabă după multă trudă, era în mod natural epuizat. Acum, că principala sarcină fusese îndeplinită, simțea că i se luase o piatră de pe inimă. Sătul, se uită la împărat, care rămăsese absorbit de munca sa, fără să dea semne că va termina curând. Sprijinindu-și capul pe mână pentru a lua o pauză, Ji Jiu ațipi din greșeală.

Când se trezi, se găsi întins pe o canapea moale, acoperit cu o cuvertură de un galben strălucitor, brodată cu dragoni și phoenicși. Lângă el, pe o masă de lemn ardea un băț de tămâie liniștitoare, cu un fum verde care se încolăcea ușor. Ji Jiu își frecă ochii încețoșați, privind în gol năucit înainte de a se ridica în picioare, amețit. Când se mișcă, își dădu seama că cineva se afla lângă el. Întorcându-și capul, îl văzu pe împărat, cu haina sa de dragon parțial dezbrăcată, ținând un memorial în timp ce se rezema de pat. Văzându-l pe Ji Jiu treaz, împăratul aruncă o privire în lateral din spatele documentului și spuse:

– Ai dormit bine?

Ji Jiu se uita la el, parcă aflat  în transă.

Împăratul îl lovi ușor pe sub plapumă, întrebându-l nerăbdător.

– Te-ai trezit sau nu?

Ji Jiu mormăi un „Mm”, cu vocea neclară, ca și cum ar fi visat.

– M-am trezit.

– Ți-e foame?

– Da.

Imediat însă ce răspunse, Ji Jiu tresări brusc trezindu-se complet, simțind că ceva nu era în regulă. Îngenunche grăbit lângă pat, spunând:

– Slujitorul dvs. a fost lipsit de respect. Pedepsiți-mă, Maiestatea Voastră.

Împăratul îl ignoră, lăsându-l să îngenuncheze în timp ce ordonă eunucilor să mute o măsuță pe patul dragonului. Eunucii, cu capetele plecate în jos, așezară în tăcere măsuța înainte de a se retrage. Abia atunci împăratul vorbi:

– Ridică-te. Nici eu nu am mâncat încă. Hai să mâncăm împreună.

Ji Jiu nu avu de ales decât să se ridice, luând un bol și bețișoarele pentru a sta alături. Împăratul răbufni furios:

– Stai jos!

Ji Jiu se supuse, așezându-se nervos pe marginea patului.

Cei doi mâncară în tăcere până când împăratul spuse brusc:

– Am auzit că cineva stă peste noapte în cortul tău.

Ji Jiu, care mânca cu prudență, aproape că își scuipă terciul la auzul acestor cuvinte. Înghițind în grabă, se înecă și începu să tușească violent.

Împăratul, privindu-i criza de tuse cu ochii roșii, rămase calm și vorbi pe îndelete:

– Mi s-a spus că figura arăta ca un bărbat. De când îți plac astfel de lucruri?

Ji Jiu, tușind și agitându-și mâinile frenetic în semn de negare, nu putu decât să scuture din cap.

Văzându-i agitația, împăratul îl bătu cu blândețe pe spate.

– Se pare că este adevărat, judecând după cât ești de speriat.

Cuvintele sale îl făcură pe Ji Jiu să tușească și mai tare, ca și cum ar fi fost pe punctul de a leșina.

Împăratul rămase tăcut.

În cele din urmă, Ji Jiu reuși să-și recapete respirația, frecându-și gâtul în timp ce răspundea:

– Slujitorul tău nu are astfel de preferințe.

Împăratul zâmbi și spuse:

– Știu. Altceva…

Trase de timp, lăsând fraza neterminată.

Ji Jiu își feri privirea, prefăcându-se că nu observă, și continuă să mănânce în grabă, sperând să scape repede. Împăratul, însă, văzu prin gândurile și nu îl lăsă să scape, ci îi spuse:

– În acea zi te-am întrebat ce urmează după propoziția »Răsplătește-l pe Qiongjiu?». Ai spus că ești general militar, și că nu cunoști literatura. Astăzi, te voi întreba din nou. Cum vei răspunde?

Lăsându-și jos bolul și bețișoarele, Ji Jiu răspunse cu seriozitate:

– Slujitorul tău este neînvățat.

– Neînvățat?

Fața împăratului deveni pentru scurt timp rece înainte de a râde. Făcând semn să se elibereze masa, coborî perdelele patului și își dădu jos mantia exterioară.

– Ai fost vreodată cu adevărat ignorant?

Ji Jiu îngheță pe loc. Văzând expresia serioasă a împăratului, spuse în grabă:

– Maiestate!

Înainte să poată spune mai mult, fu brusc îmbrățișat.

Mintea lui Ji Jiu rămase goală. Prinzând instinctiv umerii împăratului, îl împinse departe.

– Maiestate!

Împăratul, împins înapoi, se înfurie și își miji ochii.

– Îndrăznești să mă respingi?!

Mâna lui Ji Jiu, rămasă ridicată în aer, îngheță pe loc, înainte de a o retrage încet.

– Nu îndrăznesc.

După o pauză, el adăugă:

– Slujitorul tău nu este o concubină din haremul imperial.

– Știu asta mai bine decât tine.

Împăratul, observând expresia rigidă a lui Ji Jiu, se înmuie ușor.

– Ce rău este să rămâi alături de mine?

Ji Jiu își plecă capul și spuse categoric:

– Supusul tău nu poate fi decât generalul Maiestății Sale. Câmpul de luptă este destinul meu. Dacă rămân lângă Maiestatea Sa, nu voi mai fi eu însumi.

Împăratul tăcu, trăgând în cele din urmă mâna caldă a lui Ji Jiu în a sa, mângâind-o ușor înainte de a o strânge puternic. Apoi îl întrebă:

– Dacă nu Ji Jiu, atunci cine să fie?

Cine altcineva ar fi putut fi?

El era împăratul, venerat și temut de toți. Totuși, cine altcineva, în afară de Ji Jiu, i-ar fi arătat măcar o fărâmă de sinceritate? Împăratul repetă din nou:

– Dacă nu e Ji Jiu, atunci cine altcineva ar putea fi?

Uitându-se la el, Ji Jiu se simți o clipă amețit. Era ca și cum se uita la tânărul prinț hărțuit cu ani în urmă, cel pe care el, ca tânăr însoțitor, îl susținuse prin pedepse și răni. Doi băieți, sprijiniți unul pe altul pe un pat simplu și neîngrijit, găsind consolare și sprijin unul în celălalt.

Pe atunci, patul nu era nici galben strălucitor, nici împodobit cu modele impunătoare de dragoni. Era un pat simplu, până la punctul de a fi dărăpănat. În acea zi, tânărul Ji Jiu îi jurase:

– Te voi ajuta să urci pe tron. De ce să stea ei acolo, iar tu nu poți?

Tânărul prinț, cu ochii roșii, dar hotărât, răspunse cu seriozitate:

– Dacă voi deveni împărat, te voi face generalul meu și îți voi da comanda întregii armate.

Cu timpul, aceste jurăminte se adeveriră. Dar Ji Jiu nu mai era tânărul nesăbuit care fusese, iar împăratul nu mai era tânărul prinț demn de milă.

Sprijinul lor din tinerețe se transformase, la fel ca și subînțelesurile slabe ale sentimentelor nespuse. Ji Jiu se gândea că, dacă nu ar fi devenit împărat, poate – doar poate – acele sentimente subtile ar fi avut șansa să crească.

Dar acum, el era împărat, iar Ji Jiu era supusul său. În ciuda respectului reciproc pentru trecut, în relația lor se strecurase o defensivă. Urmele slabe de afecțiune dispăruseră demult.

Strângând puternic mâna lui Ji Jiu, împăratul întrebă:

– Dacă împăratul este dispus să te trateze cu sinceritate, cum ar putea să nu existe cineva sincer cu el. Cum ar putea ca acea persoană să nu fie Ji Jiu?

Apoi continuă:

– Nu te-am tratat bine?

De-a lungul anilor, îl protejase și îl răsfățase – oricine putea vedea favorul său pentru fostul său tovarăș. Cu toate acestea, Ji Jiu refuzase să o recunoască.

Ji Jiu spuse:

– Ceea ce caută Maiestatea Sa nu este Ji Jiu.

– Prostii. Cum aș putea eu să nu știu ce vreau?

– Ceea ce vrea Maiestatea Sa este Ji Jiu care aduce pace imperiului, nu un Ji Jiu care să-i încălzească patul.

Ji Jiu își retrase mâna și adăugă:

– Majestatea Sa crede că îl vrea cu adevărat pe Ji Jiu? Împăratul îi vrea doar pe cei doi tineri de acum zece ani.

După o pauză, Ji Jiu spuse din nou:

– Dar tinerii cresc întotdeauna.

Împăratul se ridică, fără a mai spune nimic. În schimb, îl strânse pe Ji Jiu într-o îmbrățișare, ca și cum ar fi îmbrățișat trecutul care îi scăpase printre degete – un trecut al îndrăznelii tinerești și al zilelor frumoase și trecătoare.

Ji Jiu rămase nemișcat, cu o expresie calmă, nuanțată de o ușoară oboseală.

Și vârsta adultă era la fel de obositoare – una pe care nu o prevăzuseră în tinerețe.

Chiar în acel moment, o rafală de vânt făcu lămpile să pâlpâie. Ji Jiu tresări, scoțându-și rapid sabia pentru a-l proteja pe împărat. El era extrem de rapid, dar nu la fel de rapid ca alții.

În acea clipă în care flacăra pâlpâi, împăratul fu doborât de cineva, care se aruncă pe pat deasupra lui, strângându-l de gât.

Văzând asta, Ji Jiu strigă:

– Shen Jue, cum îndrăznești?

Intrusul brusc, un tânăr cu o privire arzătoare, emana o intenție criminală. Dar, la ordinul lui Ji Jiu, acesta își eliberă strânsoarea.

Împăratul, frecându-și gâtul, părea atât surprins, cât și furios, dar nu arătă, doar întrebă cu răceală:

– Cine ești tu?

Ji Jiu îngenunche imediat.

– Maiestate, acesta este gardianul meu. Este obraznic și nesăbuit. Regret profund spaima provocată Maiestății Sale și accept de bunăvoie pedeapsa.

Împăratul, dându-și seama că Ji Jiu îl acoperea, tăcu o clipă înainte de a spune rece:

– Deci el este cel care «stă noaptea în cortul tău»?

Ji Jiu îngheță, incapabil să explice, înainte ca Shen Jue să riposteze furios:

– Prostii! Nu-l insulta pe… generalul meu!

Ezitarea din cuvintele sale nu îi scăpă privirii împăratului sau lui Ji Jiu. Împăratul, meditând o clipă, întrebă:

– Palatul este bine păzit. Cum ai reușit să intri?

Ji Jiu preluă discuția, trăgându-l pe Shen Jue să îngenuncheze.

– Este un orfan fără legături, care rătăcește fără țintă și capătă abilități ciudate…

Împăratul îl întrerupse, arătând spre Shen Jue.

– Lasă-l să vorbească!

Shen Jue se uită la „tatăl” său și recunoscu cu reticență că deprinse într-adevăr unele „abilități ciudate”.

Împăratul își ajustă haina și se uită la cei doi, amuzat.

– Interesant. Ji Jiu, te poți retrage să te odihnești.

Ji Jiu deveni palid.

– Maiestate!

– Ce? Crezi că dacă pleci, mă va ucide? întrebă împăratul, observând expresia rigidă a lui Ji Jiu.

Apoi adăugă:

– Dacă nu vrei să rămâi alături de mine, de ce nu-l lași pe el să mă slujească în locul tău?

Ji Jiu se ridică brusc.

– Nu!

Privirea împăratului se întunecă.

– Nu?

Shen Jue se ridică și trase de mâneca lui Ji Jiu.

– Generale, nu îți face griji. Voi fi bine.

Ji Jiu spuse din nou ferm:

– Nu!

Shen Jue ezită.

– Serios, este în regulă. Întoarce-te.

Împăratul spuse:

– Ji Jiu, tu chiar crezi că nu aș îndrăzni să te ating?!

Ji Jiu rămase nemișcat o clipă înainte de a-și scoate sabia și de a o arunca la pământ, declarând furios:

– Voi lua eu pedeapsa în locul lui!

Sabia strălucea rece, intenția ucigașă fiind palpabilă.

Shen Jue zâmbi brusc, trăsăturile lui frumoase adăugând un pic de farmec copilăros.

– Tată.

Ji Jiu îl fulgeră cu privirea, dar rămase înțepenit la auzul acestui apelativ.

Expresia împăratului arăta misterioasă și întrebă:

– Cum se face că nu știu că ai un fiu adoptiv?

Shen Jue repetă:

– Tată, du-te. Voi fi bine.

Ji Jiu îl ignoră.

Shen Jue adăugă grăbit:

– Te asigur, voi fi bine.

Aruncând o privire disprețuitoare împăratului, spuse:

– Este doar un împărat, la urma urmei.

Împăratul nu mai auzise niciodată pe cineva să-l desconsidere atât de nepăsător. Pentru o clipă, rămase cu gura căscată.

Ji Jiu îl mustră imediat:

– Taci!

Și astfel scena degeneră într-un haos total.