Masca Perfecțiunii-Capitolul 27

Melisa își lăsă tatăl în casa copilăriei ei, sub promisiunea că îl va suna mai târziu. Eduard părea epuizat, frânt nu doar fizic, ci și sufletește.

Ea plecă singură.

Drumul spre propria casă i se păru mai lung ca niciodată. În mintea ei se amestecau vocea tatălui, amintirea mamei, amenințările lui Noah.

Când intră pe alee, inima îi tresări.

Mașina lui era deja acolo.

Motorul ei se opri, dar pentru câteva secunde rămase nemișcată, cu mâinile pe volan. Un nod i se formă în stomac.

Știa.

Simțea.

Deschise ușa și păși înăuntru.

Abia apucă să închidă ușa că îl văzu venind spre ea din living.

Furios.

Ochii îi ardeau.

Nu apucă să spună nimic.

Mâna lui se înfipse brutal în părul ei.

Un țipăt scurt îi scăpă înainte ca el să o tragă violent în jos. Se prăbuși pe podea, iar durerea îi explodă în scalp.

-Te-am sunat de mii de ori! Unde dracu’ umbli? urla el, vocea lui răsunând în pereți.

Piciorul lui o lovi în coaste.

Aerul îi fu smuls din plămâni.

–Cu idiotul care te aștepta ieri în fața casei noastre?

Lovitura veni din nou.

Melisa se cutremura, încercând instinctiv să se ferească, să-și protejeze abdomenul, fața. Dar fiecare mișcare părea inutilă.

Lacrimile îi curgeau pe obraji. Nu doar de durere. Ci de umilință. De neputință.

–Spune-mi unde umbli! urla el din nou.

Încă o lovitură.

Un geamăt îi scăpă printre dinți.

Apoi, dintr-un loc pe care nici ea nu știa că îl mai are, izbucni:

–Oprește-te! Oprește-te!

Țipătul ei umplu casa.

Noah ezită o fracțiune de secundă, surprins de forța din vocea ei.

–Am fost cu tatăl meu! strigă ea printre suspine.

–Am fost cu tatăl meu!

Cuvintele răsunară ca o provocare.

Se rostogoli ușor într-o parte și, cu un efort dureros, se ridică în genunchi, apoi în picioare. Coastele îi ardeau la fiecare respirație.

Îl privi direct.

Pentru prima dată fără teamă.

Cu ură.

–Asta va fi ultima dată când mă vei mai atinge!

Vocea îi tremura, dar nu se frângea.

Noah rămase nemișcat.

Șocul îi traversă chipul pentru o clipă. Nu era obișnuit cu opoziția. Nu era obișnuit ca ea să se ridice.

–Cum îndrăznești… începu el, dar nu mai avea aceeași siguranță.

Melisa își șterse lacrimile cu dosul mâinii.

–Nu mai sunt femeia care stă jos și tace, spuse ea printre dinți.

–Nu după tot ce s-a întâmplat.

Respira greu, dar rămase dreaptă.

Pentru prima dată, frica se mutase din ochii ei… în ai lui.

Nu pentru că ar fi devenit mai puternică fizic.

Ci pentru că el simțea schimbarea.

Nu mai era doar o victimă.

Era o femeie împinsă la limită.

Și ceva în interiorul ei tocmai se rupsese definitiv.

Noah o privi lung, cu un dezgust rece, tăios.

Pentru câteva secunde nu spuse nimic. Doar o măsură din cap până-n picioare, de parcă ar fi fost o străină.

Apoi râse scurt, fără umor.

Se întoarse brusc și plecă fără să-i mai adreseze vreun cuvânt.

Pașii lui apăsați răsunară în hol, apoi ușa de la intrare se deschise violent.

Se trânti cu putere în urma lui.

Ecoul lovi pereții casei și se stinse treptat în liniște.

Melisa rămase nemișcată câteva clipe, ascultând.

Motorul mașinii.

Scrâșnetul roților pe pietriș.

Depărtarea.

Abia atunci simți că poate respira.

Un aer tremurat, dureros, dar liber.

Se duse încet spre ușă, fiecare pas făcându-i coastele să protesteze. Își sprijini mâna de perete și încuie. O dată. Apoi încă o dată, verificând clanța.

Până la urmă, casa în care locuiau era casa primită cadou de la părinții ei. Nu era a lui. Nu fusese niciodată a lui.

Gândul acesta îi dădu o fărâmă de putere.

Își lipi fruntea de ușa închisă și închise ochii.

Nu mai plângea. Lacrimile se terminaseră.

Tăcerea din casă era diferită acum. Nu mai era amenințătoare. Era… liniște.

Se desprinse de ușă și se îndreptă spre scări.

Fiecare treaptă fu o luptă.

Durerea din coaste pulsa la fiecare inspirație. Își duse mâna instinctiv la lateralul trupului și își mușcă buza ca să nu geamă.

Ajunse la etaj cu pași mici, nesiguri.

Dormitorul o întâmpină cu patul perfect aranjat, cu draperiile trase pe jumătate. Totul părea normal. Prea normal pentru haosul din interiorul ei.

Închise ușa și se sprijini de ea.

Apoi, încet, se îndreptă spre oglinda din dreptul dulapului.

Reflexia o făcu să încremenească.

Obrazul vinețiu.

Părul răvășit.

Urme roșii pe gât.

Și în ochi…

Nu mai era doar frică.

Era hotărâre.

Se așeză pe marginea patului cu grijă și inspiră adânc, chiar dacă durerea o făcu să tresară.

–Ultima dată… șopti pentru sine.

Nu mai era doar o promisiune aruncată în furie.

Era un început.

Întrebarea nu mai era dacă va pleca, ci când.

A doua zi dimineață, cu trupul încă dureros și pașii măsurați, Melisa ajunse la casa părintească.

Clădirea impunătoare părea neschimbată la exterior, dar pentru ea totul era diferit.

Intră fără să bată. Era, până la urmă, casa copilăriei ei.

Vocea tatălui ei se auzea din birou. Gravă. Controlată. Dar tensionată.

Melisa bătu ușor și deschise ușa.

–Scuzați-mă…

Eduard ridică privirea imediat.

–Meli… intră, intră, spuse el, făcându-i semn.

-Dânsul este domnul avocat al firmei.

Bărbatul aflat în fața biroului se ridică imediat în picioare.

Era trecut de prima tinerețe, dar impunător. Înalt, drept, îmbrăcat într-un costum sobru, perfect croit. Avea o privire sigură, calmă, de om obișnuit să controleze situații tensionate.

Prezența lui umplea încăperea fără efort.

Îi întinse mâna.

–Îmi pare bine, doamnă Morgenstern. Și condoleanțe pentru pierderea suferită.

Vocea lui era fermă, dar respectuoasă.

–Numele meu este Meck Travis. Îl reprezint pe tatăl dumneavoastră în cazul de omor.

Faptul că rosti cuvântul omor fără ezitare o făcu pe Melisa să tresară, dar în același timp să simtă o ciudată liniște.

Nu era ocolit adevărul. Nu era cosmetizat.

Era confruntat.

Îi strânse mâna.

–Îmi pare bine, spuse ea calm, deși în interiorul ei furtuna nu se domolise.

Privirea lui Meck rămase o clipă asupra ei, atentă, analitică. Observă discret vânătaia estompată de machiaj. Nu comentă. Dar înregistră.

–Am discutat deja câteva aspecte preliminare, continuă el, așezându-se.

–Procurorul forțează accelerarea procesului. Asta înseamnă că încearcă să construiască o narațiune rapidă, bazată pe circumstanțe.

–Ce fel de circumstanțe? întrebă Melisa imediat.

Eduard o privi, apoi își mută atenția spre avocat.

Meck își împreună mâinile pe birou.

–În primul rând, faptul că domnul Morgenstern era ultima persoană care a văzut-o pe soția sa în viață. În al doilea rând, analiza preliminară sugerează otrăvire.

Cuvântul căzu greu.

Melisa simți cum stomacul i se strânge.

–Otrăvire… șopti ea.

–Substanța nu a fost încă făcută publică, continuă avocatul.

–Dar este clar că nu vorbim despre o reacție alergică accidentală.

Eduard își încleștă maxilarul.

–Nu am făcut nimic, repetă el, mai mult pentru fiica lui decât pentru avocat.

Meck îl privi calm.

–Știu. De aceea sunt aici.

Siguranța din glasul lui era aproape contagioasă.

Melisa îl studia în tăcere.

Loialitate.

Control.

Inteligență.

Nu părea genul de om care pierde.

–Domnule Travis, spuse ea după un moment,

–Există dovezi reale împotriva tatălui meu sau doar presupuneri?

El o privi direct.

–Există suspiciuni. Motive financiare, spun ei. O posibilă poliță de asigurare. Și…

Ezită o fracțiune de secundă.

–Și zvonuri despre tensiuni în căsnicie.

Eduard își coborî privirea.

Melisa simți că în aer plutea ceva nespus.

–Ce fel de tensiuni? întrebă ea.

Biroul deveni brusc mai mic.

Meck o analiză atent, de parcă evalua cât poate duce.

–Vom discuta și acest aspect, spuse el în cele din urmă.

–Dar prioritatea este să demonstrăm că domnul Morgenstern nu a avut nici motiv, nici oportunitate reală.

Melisa încuviință lent.

Simțea că intrase într-un alt joc. Unul mai periculos decât certurile din propria ei casă.

Un joc de putere.

De adevăruri ascunse.

Și poate… de trădări.

Privirea ei se opri o clipă pe tatăl ei.

Apoi reveni la avocat.

Pentru prima dată de la moartea mamei sale, simțea că există o direcție.

Dar o întrebare rămânea suspendată în aer:

Ce tensiuni existau, de fapt, între părinții