My fake boyfriend – Falsul meu iubit – Capitolul 3

Un job bine plătit

Îmi trec ecusonul prin acel dispozitiv și ușile din sticlă se deschid, intru și îl salut pe Sam, cel care era la intrare și el mă salută politicos din cap.

Mă îndrept spre lift și când intru, mă simt împins spre peretele acestuia de mai multe persoane. Uram când se întâmpla asta dar, ca de obicei, îmi las capul în jos și tac din gură. În lift erau doar seniorii mei și îi salut politicos dar muream pe interior le spun câteva cuvinte de sănătate … Îmi mușc limba și răsuflu ușurat când ușile liftului se deschid și pot într-un final să respir în voie.

Mă îndrept spre micul meu birou. Erau sute de birouri cubice aici, micuțe, de abia puteai respira în ele și deja găsesc teancul de dosare pe birou. Îmi dau ochii peste cap.

– Jackson, ți-am lăsat dosarul pentru ședința de mâine. Avem nevoie să îl verifici de greșeli și după să îi faci încă 20 de copii, îl aud pe Thomas, cel care era  managerul nostru de echipă.

Eram împărțiți în 5 echipe. Eu eram în cea de translatori și eram 6 persoane în acesta echipă. Thomas era managerul nostru, un tip de 45 de ani, divorțat și cu o atitudine de șef suprem. Sincer, îl uram. Îi uram acel rânjet care nu îi dispărea de pe chip, îi uram vocea autoritară de parcă eram la propriu sclavul lui….și hainele boțite pe care le purta în fiecare zi. Serios…omul asta nu a auzit de fier de călcat? Probabil din acest motiv divorțase soția lui de el. Era insuportabil. Mary era următoarea în rang după el, și-i semăna atât de mult uneori, încât părea chiar identică cu el, puteam sa spun. Părul ei mereu tapat, strâns în vârful capului, ceea ce părea sincer ca un cuib de păsări, mă scoatea din sărite cu vocea ei stridentă și modul ironic în care îmi vorbea. Acum gândindu-mă la toate astea probabil era vina mea. Cred că aveam o problemă eu… pentru că nu îmi plăceau oamenii și punct. Dar restul din echipă, Reya, Maya și Trent păreau cât de cât acceptabili, cu toate că aveau și ei mici remarci referitor la faptul că eram cel mai nou membru al echipei și cel care făcea uneori munca în locul lor. Dar aveam nevoie de bani și gura mea stătea mereu închisă.

Îi zâmbesc ușor și mă așez pe scaun luând dosarul în mână. Nu erau decât 80 de pagini….și pe lângă asta mă mai așteptau încă 50 de dosare pe care trebuia să le termin până în ora 20. Perfect….îmi iubeam viața…pe zi ce trece ea devenea și mai frumoasă….măcar mai aveam umorul meu…

Mă apuc de treabă. Nu puteam să mai pierd timpul și încep să citesc pagină cu pagină și mă minunam cât de proști sunt oamenii ăștia. Găsisem doar în primele două pagini o sumedenie de greșeli și încep să le transcriu pe laptop. După aproximativ 3 ore am terminat și degetele mele stăteau ciudat în forma aceea în care tot am tastat, de parcă aș avea o gheară. Era ora prânzului și asta îmi plăcea cel mai mult la acesta companie, că respectau cu sfințenie acest program dar îmi întorc privirea spre restul dosarelor și îmi lovesc fruntea de birou. Nu mai aveam să mănânc niciodată la câtă treabă aveam .

Iau dosarul care trebuia pentru ședința de mâine și mă duc către zona copiatoarelor. Trebuiau încă 20 de copii. Perfect, asta îmi va lua încă 30 de minute din viața mea. Mă  simțeam îmbătrânit. Simțeam efectiv cum îmi crește barbă și cum părul se albește în cap.

– Bună, Jack, o aud pe Reya și mă întorc spre ea.

– Nu vii la masă?

-Am de făcut câteva copii acestui dosar, îi spun încet.

– Aaa..ok. Atunci te rog să iei și dosarul negru de pe biroul meu și fă încă două copii. Mersi, spune și pleacă de lângă mine.

O privesc perplex și îmi las capul în jos.  Ahh, intrase și ea pe lista cu cei pe care îi urăsc….

Iau dosarul de pe birou și îl privesc urât, de parcă ar fi vina lui. Mă îndrept spre copiator și încep să le fac copii acelor foi. Mintea deja îmi zbura în altă parte, nu mai eram conectat cu realitatea când acel aparat mă anunță că a rămas fără hârtie. Parcă îmi făcea un ciudă. Mai aveam doar două copii de scos , serios?

Mă îndrept spre dulapul de lângă și scot un nou bax de hârtie, le pun în interior și apăs din nou, făcând într-un final și restul de copii.

Ziua trecuse chinuitor pe lângă mine și simțeam că îmi cade capul de pe umeri dar reușisem să rezolv aproape toate dosarele. Mai aveam două ore și terminam programul și eram chiar hotărât să le termin azi. Aveam să le demonstrez că sunt capabil să le fac. Voiam să le dau puțin peste nas când ei tot ce făceau era sa profite de mine și să îmi râdă în față că sunt “de la țară”.

Ceasul arăta ora 22 și eu închideam coperta ultimului dosar. Într-un sfârșit le terminasem. Mă ridic în picioare dar pozitia mea era încă puțin cocoșată. Îmi era frică să mă îndrept. Sincer, aveam impresia că îmi voi rupe coloana. Îmi ridic și geanta de pe birou, o pun pe umăr și mă îndrept spre lift.

Ușile se deschid și observ încă 3 bărbați. Îi salut politicos și mă lipesc de peretele lateral. Eram atât de obosit încât aș fi putut să dorm așa, în picioare, cu ochii deschiși.

– Ești Williams de la traduceri? aud întrebarea și mă îndrept mai bine pe picioare. Habar nu aveam cine mă întrebase dar privesc spre primul bărbat care era lângă mine. Dau din cap și îi zâmbesc ușor.

– Ați făcut o treabă excelentă cu dosarul de la ședința de săptămâna trecută.

Mă uitam spre el și auzeam acele cuvinte, dar ciudat, gura lui nu se mișca și îmi întorc privirea spre bărbatul din spatele meu, care era mai în vârstă, probabil undeva la 50-60 de ani și realizez că el îmi vorbise.

– Mulțumim…îi spun încet și ușile liftului se deschid și eu ies rapid. Habar nu am cine erau și mă simțeam atât de obosit că, în momentul când am ieșit afară din lift, nu am văzut-o pe doamna care spăla pe jos și am alunecat pe aceea pardoseală, aterizând direct pe burtă.

– Tu nu știi să stai deloc pe picioare, aud aceea voce și îmi închid ochii.

Te rog Doamne..te rog să nu fie el.

Mă simt ridicat și mă întorc ușor de parcă eram în reluare spre el. Da ..rânjetul lui …chipul lui….dap…era el….îmi dau ochii peste cap și sunt sigur că mimica feței mele nu era chiar una foarte drăguță.

– Vă cunoașteți? îl întreabă bărbatul acela în vâstră.

– Da…este greu de uitat ,îi răspunde zâmbind.

– Nu îmi spune că lucrezi aici…te rog chiar nu o spune, încep să vorbesc și îmi ridic geanta de jos.

Îl aud cum începe să râdă și ceilalți doi se uitau ciudat spre noi.

– Cine ești? La ce departament lucrezi? încep iar eu să îl întreb, cu speranța că poate nu lucra aici și poate nu aveam să mă lovesc prea des de el.

– Cum îți permiți să vorbești așa? mă întreabă bărbatul pe care îl priveam mai devreme în lift.

Mă întorc spre el, îl măsor din cap până în picioare și îmi ridic privirea spre el.

– Dar tu cine ești? De fapt cine sunteți voi ? îi întreb arătând cu degetul spre ei.

Cel mai în vârstă începe să zâmbească larg și se apropie de mine.

– Ai dreptate, nu ne-am prezentat. Eu sunt domnul Halle și acesta este fiul meu Derek Halle, spune arătând spre tipul acela.

– Și el..este asistentul meu. Domnul Wallace.

Îmi măresc ochii când îl aud și mă dau un pas în spate. Îmi aplec spatele lăsând capul în jos de parcă eram o babă la biserică și voiam să pup moaștele.

– Îmi pare rău domnule Director, spun încet.

Aahh…rahat..tipul ăla era șeful meu? De fapt băiatul șefului meu? ….Rahat.

– Nu e nevoie de această plecăciune, spune bătrânul. Și chiar dacă voiam să mă ridic nu mai puteam. Simțeam că îmi înțepenise spatele și începeam să fac pași micuți în spate.

– Îmi pare rău, le mai spun încă o dată și mă scuz plecând de lângă ei.

– Ciudat băiat, aud în spatele meu dar nu mă mai întorc.

– Foarte, îi aud vocea și simțeam că îmi ia foc urechile. Ahh îl uram….