Până la tine – Capitolul 14

Legume proaspete de la ferma Phu Saeng Dao

Ultima săptămână a lunii în curs sosi. Sila fusese ocupat până peste cap încât nu mai trecuse pe la fermă cum o făcea de obicei. Nu mai putuse vedea fața plăcută a lui Saitharn, ceea ce îi afectase eficiența muncii ca proprietar al hotelului. Tânărul Pha Liang făcea o treabă excelentă ca director executiv, dar Davipha ghici că starea lui emoțională interioară probabil nu era normală, judecând după fața inexpresivă și după faptul că era mereu pe gânduri.

– O cafea cu gheață, Pha Liang.

–  Mulțumesc, e preferata mea de după-amiază. Pune-o pe birou.

Dosarul cu planul caselor era necesar să fie finalizat și verificat în cursul serii. Programul de lucru de azi era foarte încărcat și Sila voise doar cafea și pâine pentru a reduce timpul pierdut.

–  Nu e bun pentru sănătate și o știi foarte bine. Nu uita să mănânci pâinea. Dacă mama ar ști că ți-am adus de mâncare doar o ceașcă de cafea și pâine, cu siguranță m-ar certa.

– Nu-i voi spune. Dacă eu nu-i spun, de unde va ști mama, nu?

– Dacă mă va întreba, trebuie să-i spun adevărul, nu-l pot distorsiona, răspunse sincer Davipha.

Mama Nuchi sau Khun Supanuchi, mama lui Pha Liang, nu era o persoană feroce. Nu avea prea multe reguli pentru a trăi viața, dar în ceea ce privește mâncarea era invers.

– Uneori mint. Mama nu știe, spuse în glumă bărbatul înalt.

 Cunoștea bine personalitatea mamei sale care era o persoană meticuloasă, inclusiv acordarea unei mari importanțe meselor.

– Deci, referitor la dosarul și schimbarea muncii lui Saitharn, ce o să facem?

Tânăra secretară întrebase cu o voce joasă aproape șoptită.

– Ați ajuns la o înțelegere?

Privind reacția șefului, Davipha văzu că expresia de pe chipul lui înghețase puțin. Tânărul Pha Liang părea să aibă câteva gânduri în inimă.

-Nu l-am mai văzut din acea zi. Saitharn a spus doar că trebuie să aștept să expire luna.

Nu spusese acele cuvinte. Lucra la fermă și nu voia să lucreze și dincolo. Poate că îi era frică să nu fie atras de el și dacă era așa cum credea, nu voia să-l forțeze, dintr-un anumit motiv.

– Și în ziua când a preparat Khao Tom, ce ți-a spus?

– A spus doar că vrea să lucreze la fermă ca înainte.

– Chiar așa?

Tânăra secretară zâmbi. Își dădea seama cum era șeful. Omul nu se putea gândi decât la asta, probabil. Încerca să găsească o modalitate de a convinge pisoiul să rămână în apropiere, fără a fi nevoie să folosească un băț sau să-l forțeze? De fapt, dacă îl dorea, trebuia să-i îngăduie de la început multe. Probabil că existau sute de oameni ca Pha Liang, dar el era  singurul care folosea metode  viclene pentru a gestiona un pisoi alb.

– O, acest dosar trebuie verificat astăzi, nu? întrebă bărbatul înalt dând din cap.

– Da, va trebui să putem rezolva problema rapid. Vineri este ultima zi a lunii, nu uita, Pha Liang.

 Era normal pentru ca în ultima zi a lunii să se ducă în oraș. Bărbatul înalt dădu din cap. Înainte ca să se despartă  de Davipha, datoriile secretarului tânăr trebuiau specificate. Pha Liang își petrecu după-amiaza, împreună cu toată lumea cu dosarele în fața lor. Mai rămăsese aproape jumătate din teanc de rezolvat. Farfuriile și pâinea de la prânz erau încă acolo, în același loc neatinse.

Chipul lui Sila era cu atât mai agresiv, cu cât părea mai serios. Stresul se dublase în acel moment.

– Pha Liang nu a mâncat deloc, Khun Davipha.

Chakkrit care merse să ajute să ridice vasele cu mâncare, raportase tinerei secretare.

Davipha întoarse privirea de pe ecranul computerului mare care era în fața ei. Se uită la Chakkrit  înainte de a scoate un oftat greu. Așa era mereu când intra în regim serios. De multe ori Sila nu avea grijă de sănătatea lui. Mama lor era serioasă în privința hranei, în timp ce copiii ei erau complet neascultători.

– În seara asta, probabil că Pha Liang lucrează la hotelul Diao. Pentru cină, am să prepar cutii de mâncare. Voi aduce din casa mare mâncare făcută de Khun Nuchi pentru ca Pha Liang să mănânce mai mult.

 Chakkrit oferise alternativa la care se gândise, dar Davipha vedea lucrurile altfel. Ea avea un obiectiv nou și mai bun și se gândi că această metodă va produce rezultate peste așteptări.

– Nu este nevoie Khun Chakkrit, mă voi ocupa eu în locul tău. Te rog, ai grijă aici pentru o clipă, mă duc să rezolv repede și mă întorc.

Davipha lucra aici de mulți ani, iar în problemele de muncă ea era o persoană agilă. Era, de asemenea, atentă la detalii până la punctul în care mulți oameni începuseră să o accepte și să o respecte. Tânăra era în haine de lucru, purta o cămașă maron deschisă și o fustă mulată. Trecu de-a lungul pasarelei din partea hotelului înainte de a se îndrepta direct către zona de transfer care era pregătită pentru a duce oaspeții la spațiile lor de cazare. Modalitatea de plecare la fermă era convenabilă și confortabilă.

– Sawasdee, Khun Vi, spuse unul dintre șoferii hotelului.

Ridică mâinile pentru a aduce un omagiu wai secretarei, dar fata răspunse cu un gest de oprire. Abia avusese timp să ridice mâinile în semn de salut că fusese oprit.

–  Lung[1] Wang ți-am spus să nu te închini în fața mea? Data viitoare mă voi supăra cu adevărat.

– Nu fi supărată. N-aș dori să-mi pierd salariul. Khun Vi, dorești să mergi la fermă? întrebă el pe un ton de glumă.

– Da am niște treburi de rezolvat.

……………………….

 Zgomotul roților unei mașini șlefuind drumul de piatră, îl făcu pe Saeng să ridice privirea instinctiv. Chipul tânărului de 20 de ani se încruntă și rămase nedumerit când văzu cine coborâse din navetă.

– Bună, Saeng.

– Bună Khun Vi,  este ceva urgent?

Saeng era în salopetă de muncitor, o cămașă cu mâneci lungi și o pălărie mare. Ridică mâna în semn de salut și zâmbi inocent.

 – Nimic urgent. Vreau doar niște legume proaspete pentru a face salată de legume pe care să le mănânce Pha Liang la cină.

– O da, ți le pregătesc acum, răspunse Saeng.

Era puțin surprins că secretara tânără venise până aici, pentru că în mod normal hotelul folosea ingrediente de la fermă, iar mâncarea era deja preparată acolo.

 – Bine.

– Mă grăbesc, nu va trebui să aștepți mult, o pot face.

 – Khun Saitharn?

Davipha nu-i răspunsese în schimb se uită în jur și apoi se uită la Saeng. Îl căuta pe omul pe care dorea să-l întâlnească față în față.

– E acolo.

Vârful degetului lui subțire arătă o persoană slabă în salopetă. La prima vedere Saitharn nu arăta foarte diferit de Saeng, dar…

– Sawasdee Kha, Khun Saitharn.

– Domnișoara secretară… Sawasdee Krub.

Tânărul se ridică în grabă dintre legume, își scutură mizeria de pe mâini și îi întoarse zâmbetul, în timp ce folosea dosul mâinii pentru a-și șterge transpirația.

 – Știi că sunt secretara?

 – Știu.

– Ești foarte inteligent, spuse Davipha.

 – Poți să-mi spui Vi.  

– Eu sunt Saitharn, își spuse el numele din nou, conform etichetei, chiar dacă știa deja că cealaltă parte trebuia să-l cunoască de ceva vreme, din felul în care îl salutase tocmai acum.

– Boala s-a vindecat, nu?

Băiatul cu pielea albă se încruntă ușor,  nu era sigur ce voia să spună cealaltă parte, până când tânăra îi clarifică îndoielile.

– Am auzit că ai avut pete roșii pe corp datorită unei reacții alergice.

– O, acum sunt bine. Medicamentul tău a fost foarte bun. Mulțumesc încă o dată.

– Mai bine îi mulțumești lui Pha Liang. El este cel care mi-a dat ordin să-i găsesc rapid un medicament bun.

Pha Liang…numele persoanei a cărui față nu o văzuse de multe zile, îl făcu pe Saitharn să transpire la mâini. Era pe punctul de a ridica un coș de pe sol și se opri brusc. Băiatul cu pielea albă nu era sigur ce se întâmplă. Gustul dulce al sărutului rămăsese încă în inima lui de multe zile și încă nu dispăruse.

– Khun Vi, vă pot ajuta cu ceva?

 Saitharn schimbă repede subiectul pentru că știa foarte bine că persoana din fața lui trebuia să fi venit din cauza unei afaceri importante.

– Nu e nimic grav. Dar în acest moment lucrul la hotel este foarte greu și complicat. Pha Liang este ocupat și nu are timp să se odihnească și cel mai important… nu mănâncă nici orez sau pește, așa că am venit să caut legume proaspete. Le voi lua de aici direct de la fermă și voi face o salată ca să mănânce. Are mult de lucru.

Cuvintele secretarei despre munca grea îl determinară pe Saitharn să se gândească la cuvintele lui Sila de acum câteva zile.

– Da, există un nou proiect care este pe cale să înceapă și asta face că avem mai mult de lucru.

La început crezuse că cealaltă parte glumea, că nu era ceva serios. Dar acum, auzind din gura secretarei același lucru, își dădu seama că nu văzuse de multă vreme chipul lui Sila. Se pare că volumul de muncă era mare.

– Cât de mult? E adevărat?

– Foarte mult…O, uau! Tocmai am văzut legumele din coșul tău, Khun Saitharn. Arată foarte proaspete, arată foarte delicioase și culorile sunt frumoase. Ești de acord dacă ți-aș cere să pregătești un coș pentru Pha Liang?

Saeng, care tocmai o urmase, ridică ușor din sprâncene când auzi cuvintele secretarei.

Înțelegea că erau legume și în coșul Saitharn , dar care era diferența dintre coșul lui și cel al acestuia? Începuseră să le adune împreună de dimineață. În amândouă coșurile erau legume proaspete.

– Trebuie să fiu de acord, sunt doar un muncitor, glumi tânărul.

 Se pregăti să predea coșul cu legume. Salata lipsea, dar nu era prea târziu să retragă coșul înapoi la el.

– Cred că este prea puțin, Khun Vi.  Eu o voi mai adăuga câteva legume.

 La propoziția scoasă de tânăr, fata nu putu să nu dezvăluie un zâmbet. Cuvântul lui Nong Saitharn era un pic deplasat, aproape jumătate din legume erau în coș.

– Eu pot aștepta, nu trebuie să te grăbești.

Saitharn dădu din cap înainte de a se întoarce la afacerea lui. Aproape o oră mai târziu, coșul din rafie tapetat cu frunze verzi era plin cu diverse legume. Erau mai multe decât evaluase improbabil Davipha.

– Poate mânca totul la o singură masă. Este suficient? Sila va fi sătul? întrebă tânărul cu nesiguranță în timp ce dădea coșul secretarei, care îl luă și îl ținu.

– Mai mult decât suficient, cred că ar trebui să se sature. E destul până mâine seară .

 Vi știa că era prea mult, dar când fusese întrebat de persoana din fața lui cu ochi nesiguri, gura ei refuză să spună adevărul de teamă că îl va face pe băiat să-și piardă încrederea în el.

– E bine. Sila mănâncă multe legume pentru ca trupul lui să fie mai puternic.

Saeng o ajută, întărind cuvintele cu ochii și era mai important decât spusele ei.

 – Atunci o să merg să-i pregătesc mâncarea. Mi-e teamă că Pha Liang mă așteaptă, da?

Băiatul cu pielea albă dădu din cap și o privi pe tânără întorcându-se și plecând împreună cu coșul cu legume care era atât de plin încât o copleșea. Saitharn voise să-l păstreze și să-l umple și mai mult . Era păcat că cealaltă parte deja dispăruse.

………………………………………….

–  Unde te duci Krit?

– Mă duc să aduc cina pentru Pha Liang.

–  Bine, spuse Vi, apoi continuă:

– Nu trebuie să fie ceva dificil, doar adu-o.

– Am destulă pâine, e o pierdere de timp, nu mi-e foame, ordonă Sila privind în continuare dosarele în lucru din fața lui.

Nu simțea în acel moment nici o senzație de foame probabil  pentru că toată atenția lui era legată de muncă.

–  Dar e sfârșitul zilei Pha Liang și încă nu ai mâncat nimic. Cred că ar fi mai bine să mănânci puțin, așa vei avea mai multă energie.

– Arăt ca o persoană care este epuizată?

 Subordonatul clătină din cap. Șeful lui ridicase privirea și îndepărtase documentul din fața lui, spunând cu o voce liniștită:

– Du-te și adu-mi niște cafea și…

Cioc cioc cioc.

 Comanda se opri brusc din cauza sunetului bătăii la ușa biroului.

 Persoana care ciocănise intră. Era un angajat al hotelului care transporta o tavă mare cu mâncare și Sila se încruntă, uitându-se la platoul cu salate și legume. Erau de asemenea îngrămădite feluri de mâncare. Văzu un meniu cu salate de crudități și altele cu legume prăjite.

– Meniul este făcut cu legume proaspete de la ferma Phu Shaeng Dao, spuse calmă Davipha.

–  O, am nevoie doar de o salată, poți să le iei pe celelalte și să le mănânci cu Krit.

Lui Sila nu îi era prea foame.

– Cât despre mâncare, trebuie să mănânci totul, chiar dacă nu ți-e foarte foame, Pha Liang. Voiam doar să mănânci, de aceea am mers să iau legume la fermă și l-am văzut pe Khun Saitharn. El le-a cules pentru tine.

 – Cine le-a cules?  întrebă Sila imediat, nesigur de ceea ce auzise.

Davipha se prefăcu nedumerită înainte de a vorbi și de a răspunde cu expresie sinceră, lăsându-l pe Pha Liang să audă clar.

– Toate legumele de pe platou și cele pe care le-am împărțit în pungi au fost culese de Tharn.

Cuvintele tinerei secretare fură suficient de clare, nu mai avu nevoie să vorbească din nou.

– Copilul acela știa că sunt pentru mine?

– Bineînțeles că știa pentru cine sunt. De altfel lui Khun Saitharn îi era frică că Pha Liang nu va fi sătul, așa că a cules cât mai multe legume.

Davipha nu exagera cu nimic, ea raportase sincer ceea ce văzuse. Sila dădu din cap și făcu semn personalului hotelului să aducă felurile de mâncare. Sila dădu la o parte dosarul. Pha Liang, cu chipul lui frumos, nu știa dacă să râdă sau nu. Era ca o persoană care încerca să-și păstreze emoțiile înăuntru. Luă doar farfuria de salată crudă.

– Vrei să pun totul aici Pha Liang?

 Davipha zâmbi prima, nu gândise și nu spusese nimic. Angajatul urmă ordinele proprietarului hotelului.

– Și pungile cu legume le păstrez.

–  Înțeleg, Pha Liang.

 Sila așteptă până când toți plecară. Rămăsese doar Davipha. Sila se întoarse să acorde atenție farfuriilor cu mâncare din fața lui, care era verzi, atât de verzi încât nu se putu abține să spună:

– Băiatul cu pielea albă credea poate că sunt un ierbivor.

– Crezi că de aceea a cules atâtea legume Khun Saitharn ? S-a temut mai degrabă că Pha Liang nu va avea suficientă mâncare, așa că a strâns o grămadă de legume.

Cuvintele din gura lui Davipha îl  făcu pe pretențios să zâmbească fără să-și dea seama de ce.

Ciorba de legume o mâncă drept aperitiv. Alese primul fel de mâncare. Avea un gust dulce, nu exista miros de verde de la legume care să-l împiedice să mănânce. Se distră destul de mult cu al 2-lea și al 3-lea fel care erau o salată de legume crude și una cu legume prăjite. Le gustă, erau crocante și alternă cu cele crude. Sila termină de mâncat al 2-lea fel de mâncare, dar pentru că încă nu voia să-l dezamăgească pe cel care culesese legumele se forță să mănânce totul.  După un timp, Davipha îl văzu pe proprietarul hotelului, rezemat în scaun și arăta ca cineva care mâncase prea mult. Avea stomacul prea plin, dar în farfurie toată mâncarea fusese mâncată. Nu mai rămăsese nimic, totul dispăruse. Nu se putu abține să nu zâmbească și să îl tachineze pe  pretențios.

– Ți-a fost foame.

 Sila își drese glasul tușind ușor, în timp ce se uită la secretară. Tânăra se apropie și strânse vasele. Sila tăcu o clipă dispus să scoată informații de la persoana cu gură mare. Dorea să pună întrebări despre lucrurile pe care îl interesau.

– El …ce face?

Mâna zveltă ridică un pahar cu apă, își clăti gura dar rămase concentrat să aștepte. Și să audă răspunsul.

– Bine, face bine, se pare că îi place munca la fermă. Este foarte agil.

 Expresia persoanei înalte, arăta clar sentimentul de tulburare. Fața lui era și mai solemnă decât atunci când vorbea despre muncă. Sila încă nu putea gândi clar până acum. Până când Vi vorbi.

– Dar dacă Pha Liang vrea să îl ajute, poți să-i dai lucrări suplimentare. Fă-i o ofertă să-l schimbăm de acolo, poate Khun Saitharn ar fi interesat.

Asta fusese tot ce spusese secretara.  Fata zâmbi puțin, apoi plecă lăsându-l pe bărbatul mai în vârstă să gândească în liniște. Sila se rezemă cu spatele de spătarul scaunului, gândindu-se la o ofertă bună în schimb. Trebuie să fi fost ceva ce trecuse cu vederea, ceva care l-ar face pe Saitharn să fie de acord? Să nu fie nevoit să folosească forța. Bărbatul înalt se uită pe birou. Ochii ageri se opriră pe rama pozei. În capul lui se gândi brusc la o discuție din trecut care apăru aproape imediat.

-Voi primi un salariu suplimentar în această perioadă?

– Salariu suplimentar?

– O, l-am auzit pe Saeng spunând că dacă lucrezi în afara sarcinilor tale primești un salariu suplimentar așa că m-am dus și am făcut-o.

– Vrei bani mai mulți.

– Sigur, mi-e foame de bani.

Cât de repede putu să se gândească, mâna lui fină ridică telefonul mobil personal înainte de a apăsa pe contacte pentru a găsi numărul cuiva. Persoana era prima pe listă, dar Sila nu se gândise niciodată să-l sune. Așteptă apelul doar pentru o clipă. Vocea persoanei apelate nu mai fusese auzită  de câteva zile .

– Sawasdee Krub.

– …

Pha Liang ascultă cu atenție și simți că cealaltă persoană nu-i recunoscuse vocea.

 – Sawasdee.

– O, eu sunt.

– Cine?

–  Sila.

Răspunse la întrebare cu o voce profundă, sprâncenele lui se încruntară ușor. Se simțea nu prea mulțumit.

– O da, vrei ceva?

 Saitharn chiar nu părea deloc surprins că îl sunase. Iar el voise să-l audă pe pisoi și nici măcar nu se gândise ce să răspundă.

– De unde ai avut numărul meu de telefon?

– Am o chestie de lucru de discutat, ți-am spus că te voi transfera la un alt loc de muncă, la hotel. Îți mai amintești, nu?

– Da, îmi amintesc.

–  Începând cu luna viitoare, vei începe să lucrezi aici. Această parte îți va majora salariul cu 20.000 de baht. Este ok?

 Sila nu se gândi la diferența de 5000 de baht pe care o adăugase în plus.

– Sunt multe lucruri de făcut pentru că funcția de secretar personal implică mult timp și de multe ori nu poți să pleci repede de la serviciu. Mai ales dacă nu ai terminat treaba. Adică vreau să spun… oricât de târziu ar fi, trebuie să rămâi.

– Folosești bani ca să mă ademenești acolo?

  Cuvintele tânărului îl făcu pe omul cu fața stresată de lucru să zâmbească. Sila se lăsă pe spate pe spătarul scaunului, în timp ce folosi un ton blând al vocii.

– Nu. Dar munca este grea, chiar am nevoie de cineva să mă ajute, nu mă pot gândi la nimeni în afară de… tine.

Sila folosise verbul „a gândi” în loc de propoziția „mi-e dor de tine”. Vocea aceea blândă părea că se ruga față de celălalt. Pha Liang nu știa ce făcea Saitharn, dar sunetul a ceva care căzu și lovi pământul îl îngrijoră.

– Saitharn, e ceva în neregulă?

– Nu, nu contează, sunt bine. Și…bine, sunt de acord să încep munca la începutul lunii.

 – Da, atunci eu voi aștepta…. Mulțumesc pentru cină.

 Persoana care sunase se reținuse și respirase de câteva ori, înainte de a rosti ce voia să spună. Sila observă că respirația lui Saitharn se oprise.

 – Nu eu am pregătit-o, mulțumește bucătarului tău.

– Sunt recunoscător… recunoscător că… ai fost dispus… să strângi legume pentru mine și…de asemenea… că ți-a fost teamă că nu mă voi sătura.

– Mi-am făcut doar datoria. Mi-a fost teamă că nu vei mânca destul.

– Ți-a fost teamă că nu voi mânca destul… ce fel de datorie e asta? spuse Sila.

 Întrebase pe un ton tachinator neștiind de ce acea activitate măruntă…acel cules de legume pe care obișnuia să-l considere fără sens, îl ajutase de fapt să se relaxeze. Acel lucru îi ameliorase foarte bine tensiunea și oboseala de la muncă.

– Bateria telefonului meu e descărcată, a sunat.

Pisoiul alesese să nu răspundă la întrebare. În schimb, vorbise repede intervenind, înainte de a închide telefonul în grabă. Sila rămase nemișcat ascultând sunetul semnalului de sfârșit de apel.

Îi veni să râdă.  Dacă nu se gândea prea mult la asta, se pare că datorită evenimentelor care se întâmplaseră acum câteva zile, cineva cedase. Cu siguranță, pisoiul avea mai multe sau mai puține simptome.