Până la tine – Capitolul 24

Lasă-te

Picioarele subțiri mergeau de-a lungul potecii ce șerpuia lin. Soarele era foarte strălucitor și cald. Pe margine era un pârâu mare care curgea încet și care despărțea poteca de o alta. Un pod înalt le lega spre mijloc. Băiatul cu pielea albă se opri din mers. Ochii lui limpezi și rotunzi priviră apa imensă care îl bloca. Întoarse ochii pentru a opri silueta înaltă și zveltă a persoanei de pe cealaltă parte a malului. Un zâmbet ușor îi apăru în colțul buzelor frumoase când văzu chipul bine modelat.

 Cine îl mai făcea să-și împodobească fața cu un zâmbet? Părea fericit. Brusc, picioarele care intenționau să meargă spre podul colorat se opriră. Persoana cu pielea albă se încruntă. Când se uită spre malul de cealaltă parte, constată că pe potecă nu mai era nimeni. Erau despărțiți complet unul de celălalt. Saitharn rămase surprins privind înapoi și căutând acea persoană.

Cine mai putea avea același zâmbet?

Phayu!

 Băiatul cu pielea albă, încerca să strige cât de puternic putea pe proprietarul numelui. Revenise, dar refuza să întoarcă capul, să se uite câtuși de puțin la el. Se îndepărtă încet, neținând seama de omulețul care era acolo. Saitharn începu să-l urmărească.

– Phayu!

– Phayu!

– Phayu, nu mă abandona!

………..

Sila simți multele sentimente care se zbăteau în somnul lui Saitharn. Rămase  nemișcat, tăcut, privindu-l pe pisoiul alb. Lui Saitharn îi luă minute în șir înainte să se poate dezmetici.

– E ceva în neregulă? Ai avut un coșmar?

– Tocmai am visat.

Persoana care tocmai se trezise își ridică palma pentru a-și freca fața și ochii, în timp ce procesa visul prin care tocmai trecuse. Saitharn era sigur că nu fusese un coșmar. De data aceasta, sentimentele lui erau diferite, nu dureroase. O voce adâncă, auzită de undeva, însoțită de căldură, se răspândise, se extinsese și îl înconjurase încercuindu-l, readucându-l la conștiință și conștientizare.

– Saitharn, mă auzi?

Ce oră era? Dormise și visase.

– Trezește-te, Saitharn, chiar trebuie să te trezești.

Deschise ochii rotunzi și limpezi și prima imagine care îi apăru clar în fața lui era acea față plină de bucurie și de tandrețe. Visase din nou durere, inima frântă, faptul că trebuise să spună la revedere, faptul că fusese învins.

– Am visat …pe Phayu, dar nu a fost un coșmar.

–  E în regulă.

O spusese pe un ton neutru, dar nu-i plăcea să audă numele celeilalte persoane din gura omulețului. Aceasta îl făcu pe Sila să devină tăcut. Chiar dacă știa deja cine era persoana la care visase acest puști, după ce o auzise din gura aceea mică, nu știa…De ce se simțea amețit?

– Da, nu e nici o problemă.

– Atunci e bine.

Saitharn lenevi încă puțin pe pat, continuă așa o vreme, uitându-se la glezna cu brățara de argint, înainte de a trimite mâna zveltă să mângâie pandantivul. Un zâmbet slab i se răspândi pe față. Se pare că-l ajuta cu adevărat, pentru că din acea zi când Sila i-o pusese , nu mai avusese coșmaruri. Rutina zilnică, fiecare zi de muncă…Saitharn încerca să se concentreze asupra a ceea ce i se atribuise, chiar dacă gândurile lui încât se învârteau. Trăia cu povestea visurilor sale. Avea uneori un gând necugetat. Phayu era înăuntru, visul părea fericit din toate punctele de vedere. Nu era sigur dacă era tot ceea ce visase avea brusc o semnificație sau era doar un vis normal.

– Saitharn, mă duc în oraș în după-amiaza aceasta, am treburi de rezolvat, vrei să mergem împreună?

Sila nu știa că Saitharn nu avea cunoștințe despre ce fel de sentimente erau în inima lui în acel moment. Tânărul Pha Liang înțelesese că omulețul era într-un stare de disconfort, așa că se gândise să-l invite.

– Te duc la o plimbare în caz că te ajută să te simți mai bine. Bine, o să clarificăm repede. Aceste două grămezi de documente sunt pentru tine.

Persoana care auzise sentința tocmai acum, nu se pricepea să o interpreteze în sensul că era vorba de o simplă plimbare. Dar de data aceasta, probabil era legat de muncă, așa că Saitharn îndepărtă rapid toate gândurile care îi distrăgeau atenția înainte de a-și întoarce atenția către dosare. Trebuia să le termine până după-amiază.

…………………..

– Khun Krit nu merge și el? întrebă el în momentul în care o frumoasă Maserati se opri lângă el.

Saitharn se apropie de mașină. Se așeză lângă șofer. Mașina de lux începu să ruleze. Atmosfera de afară arăta un cer pe care apăreau deja nori întunecați. Ploaia era pe cale să cadă din nou. Deși conducea periodic, de ce i se părea că Sila era atât de liniștit astăzi? Era liniștit de când se trezise. Deși vorbiseră și puseseră câteva întrebări, părea altfel decât înainte ,de parcă se întâmpla ceva. Gândindu-se la asta în inima lui…ghici. Probabil ca avea ceva de-a face cu munca.

– Aici? puse el întrebarea, când mașina se opri în fața pieței din oraș.

Erau multe tonete cu mâncare, tarabe, căruțe și chiar magazine mari.

– Oh, așteaptă în mașină, voi fi plecat pentru o clipă.

Puțin nedumerit că Sila nu explică mai mult, se întoarse să spună ceva , dar celălalt tocmai plecase dispărând în mulțime. După ce trecură 10 sau 5 minute Sila se întoarse din nou în mașină cu mai multe cutii cu gustări  și orez în pungă. Sila puse totul în portbagaj, mai puțin o cutie roz cu ceva dulce pe care i-o înmână lui Saitharn. Băiatul o deschise și văzu că înăuntru era o pâinică rotundă, decorată cu fața unei unui pisoi care arăta drăguț și adorabil.

– În caz că ți-e foame.

– Mulțumesc… și cum rămâne cu… ai terminat?

– Am terminat, am trecut să iau ceva pentru mama.

Saitharn dădu din cap ca răspuns, apoi intră în modul „prostit”. Tăcerea invadă spațiul dintre ei doi…din nou. Pha Liang privea drept înainte, intenționând să conducă tăcut…ca niciodată. Ridică privirea spre cer… era întuneric și înnorat… asemănător cu starea din inima lui. Nu știa ce se întâmpla cu el, de ce depindea de procesul lui de gândire…el însuși chiar nu voia să fie așa. Sentimentele lui erau răvășite, pline de lacrimi interioare și se împleteau ineluctabil cu acel nume…Phayu…

– Ah…

– ?…

Pentru că era atât de ocupat să se gândească la altceva, nu-și dădu seama că persoana de lângă el scosese pâinița din cutie. O împărțise în 4 bucăți înainte de a băga una dintre ele în gură. Mâna subțire trimise cealaltă bucată în gura celui care conducea. Nu întrebase…doar i-o dăduse…

Proprietarul gurii o deschise ca semn de curtoazie.

– Să mâncăm împreună, te hrănesc.

Acest „Să mâncăm împreună, te hrănesc” fusese scurt, simplu, spre deosebire de puterea gestului care fusese mai eficient de cât se aștepta.

Sila simți cum starea lui confuză și mizerabilă de mai înainte părea să fie măturată. Dispăruse cu ușurință doar cu un mic gest al pisoiului alb. Saitharn își strânse buzele, așteptând ca bărbatul în vârstă să-și lase fața în jos.

Cu ochii limpezi, uitându-se la poziția persoanei din fața lui, simți brusc un fior ciudat în partea de jos a abdomenului inferior în momentul în care căldura de la buzele lui Sila atinsese vârful degetelor lui. Sila gustă din pâinea moale și doar într-o clipă inima i se schimbă. Se aplecă spre degetele subțiri ale copilului atingându-le mai mult decât trebuia. Cerul întunecat și norii amenințători de dinainte se stinseră încet și dispărură. Cerul albastru reveni, lumina aurie dansa din nou, diferită de momentul de acum o clipă. Foarte asemănător cu starea lui Pha Liang. Tânărul, în acel moment, fu foarte emoționat.

– Este delicios…delicios…pot să mai am o bucată?

Saitharn dădu din cap înainte de a trimite grăbit o bucată nouă din pâinica cu chip de pisoi, ieșită din cutie. O puse din nou în gura bărbatului înalt. Atmosfera din mașină părea mult mai relaxată între cei doi. Acum nu se mai simțeau inconfortabil unul cu celălalt. Acest lucru îl făcu pe Saitharn să răsufle ușurat. Sunetul muzicii care se cânta în habitaclu făcu ca ceața să se lumineze. Ieși din Maserati în zona de lângă drum, înainte de a se poticni. Ajunseseră la intrarea în templu.

– Vrei să mergem aici?

Acea întrebare, îl făcu pe băiatul cu pielea albă să se întoarcă și să se uite pe fața șoferului. Se gândi un moment.

– Pot?

Poate pentru visul care tocmai trecuse, Saitharn voia să facă merit pentru toți cei care pieriseră și nu numai. Nu era vorba doar de Phayu…era vorba și de bunica…și de el însuși…

– Bine, hai să mergem împreună.

Buzele subțiri, răspândiră un zâmbet blând. Răspunsul persoanei înalte venise poate pentru că tot timpul el încercase să nu se gândească la visul lui Saitharn. El fusese cel care încercase să-l evite. Dar astăzi… se pare că Saitharn Wattanawanich crescuse mai mult decât înainte…

– Yathã vãrivãhã pura paripu renti sakarang evameva i. To tinnang petanang upakappati…

Se auzea sunetul cântecului lui Saitharn, care își strângea vârfurile degetelor cu palmele alăturate.  Stăteau alături unul lângă altul. Cântecul îl mișca și îl atingea pe Sila. Mintea lui care fusese furtunoasă cândva, acum era foarte liniștită. Toată lumea era calmă. Numele multor oameni care muriseră se întorseseră în cuvintele copilului cu pielea albă. Fusese cu mult timp în urmă. Cu ele stăruiseră dezamăgiri din trecut, dar astăzi…de când…de ce? Ceva îl împingea să continue să meargă înainte.

– Sila…

O persoană îmbrăcată în kesa[1] îl strigase pe Pha Liang cu o voce răgușită de vârstă și de timp.

– Da, Luang Ta.

– Ia apă și du-te să uzi copacul cel mare de lângă templu.

Persoana care primise ordinul, se ridică și acționă imediat fără nici o ezitare.

Copilul cu pielea albă se ridică și vru să-l urmeze, dar călugărul din fața lui îl opri pentru a-i spune câteva lucruri necesare.

– Adevărul este că nașterea, îmbătrânirea, boala și moartea sunt lucruri normale, nu putem scăpa de moarte pentru că nu suntem durabili. Agenda mentală a persoanei care moare nu va mai recunoaște suferința sau întristarea. Dar noi cei vii încă ne agățăm de trecut și ne agățăm de tristețe. Cauza suferinței este parțial cauzată de faptul că noi suntem cei care o alimentăm, spuse călugărul cu voce domoală.

Privirea bărbatului în haine de călugăr îl fixa plină de bunătate. Saitharn tăcu ascultând fiecare cuvânt al persoanei mai în vârstă cu multe decenii. Punându-și mâinile împreună și ridicându-le în centrul pieptului ca un wai[2] se gândi la ce îi spusese.

S-ar putea să fie așa cum spusese Luang Ta. Toți plecaseră, doar că el încă nu le dăduse drumul, motiv pentru care îl durea așa.

– Să trăiești în prezent este cel mai important lucru. Nu e bine să trăiești în trecut, mai ales dacă ai făcut greșeli. Iertarea este o mare pomană și chiar cel mai important lucru. Nu uita, iartă-te cu adevărat.

– Mulțumesc Luang Ta, voi trăi în prezent cât pot de bine.

………………………

Sila aruncă o privire spre persoana care stătea pe scaunul de lângă șofer. Zâmbetul îi împodobea fața dulce cu o atitudine confortabilă care îl făcea pe Sila să nu mai poată rezista. Deveni suspicios și fu nevoit să pună o întrebare.

– Despre ce ai vorbit cu Luang Ta?

– Despre multe lucruri. El a spus că ai fost hirotonit aici.

Saitharn nu putea minți, pentru că după ce îl sfătuise, Luang Ta îi spusese cu adevărat acest lucru.

– Oh, da, când eram copil.

Era surprins de răspunsul rapid al lui Sila și corespundea cu ceea ce-i spusese Luang Ta. Călugărul îi spusese multe lucruri și-l sfătuise cu smerenie.

Iartă-te pe tine însuți… era un sfat chiar foarte bun.

– Îți mulțumesc foarte mult că m-ai adus să fac merite.

–  A fost plăcerea mea.

Saitharn zâmbi din nou la cuvintele persoanei mai în vârstă. Sila spunea adesea propoziții care veneau din inimă. Fusese așa încă din prima zi în care se propusese să-l ajute și până astăzi.

– O să te duc mai întâi la hotel, apoi mă plec acasă. Astăzi trebuie să duc câteva lucruri mamei mele.

-Nu te întorci să dormim împreună? întrebă Saitharn, dar mai repede decât credea.

Fiecare parte se privi în secret până când deveni jenant și fu liniște pentru o clipă.

– Vrei să vin?

– E în regulă, fă ce ai de făcut. Dar dacă mă pot întoarce, aș vrea să o fac și să dormim împreună. Ar fi mai bine, recunoscu Sila.

El se gândea mereu să meargă acasă și să doarmă acolo, dar chiar acum…nu. În capul lui era un pic…

…………………

Pha Liang intră în casă și auzi vorbe și râsete. Vocile puteau fi auzite peste tot. Se gândi că mama lui primește oaspeți. Merse direct la sursa sunetului.

Sila ridică mâinile pentru a îi saluta pe cele 2 persoane în vârstă care erau așezate pe canapea în mijlocul sufrageriei. Salută într-un mod politicos și umil.

– Oh, Sila, te-ai întors.

– Bună, mătușă Orn.

Prima propoziție fusese spusă de mama lui, Khun Suphanuch cu care tânărul Pha Liang era foarte apropiat de mic copil și până acum, la cei 35 de ani trecuți.

– Bună, ce ai adus cu tine? Ai mâinile pline.

– E desertul pe care l-am comandat pentru tine.

– De la restaurantul meu preferat?

– Da, l-am comandat pentru tine.

– Îți cunosc inima, mulțumesc.

Cele 2 persoane în vârstă erau bucuroase. Sila zâmbi la imaginea din fața lui. Știa foarte bine că mama lui nu era niciodată singură. Aproape niciodată.

– Da, am uitat să-ți spun… poimâine, mă duc într-o excursie să fac merite cu prietenele.

– Cât timp va dura asta?

Era întrebarea obișnuită. Călătoria anuală de merite a lui Khun Supanuch se apropia, Sila, nu o împiedica niciodată. Mama lui avea prietene bune lângă ea.

– De data aceasta s-ar putea să dureze ceva mai mult. Vei fi un pic singur, copile, spuse mama cu voce râzând luând sacoșa cu cutii.

Acestea erau cutii cu prăjituri thai din magazinul ei preferat.

– Să te distrezi bine călătorind.

Mama lui Sila scoase o cutie din sacoșă și o deschise. Rămase un pic surprinsă.

O formă rotundă de pâinică în formă de chip de pisică se întrezări. Bărbatul înalt tăcu o clipă. Uitase să o scoată din sacoșă. Intenționase să cumpere o a doua cutie de pâinici pentru a le oferi lui Saitharn. Dar o pusese alături cu celelalte și o adusese aici fără să vrea.

– Asta este a mea, spuse el încercând să păstreze o expresie normală.

Silueta se mișcă să ridice cutia cu pâinica.

– Acum, aș prefera să mă duc și să fac un duș.

– Așteaptă Si.

– Da, mamă.

–  Am uitat să-ți spun că a fost trimis un pachețel  de la Nan.

– De la Nan?

Singura persoană pe care Sila o cunoștea acolo era Ai’Phim. Dar tânărul Pha Liang nu era sigur că vine de la acesta. Ce fel de lucruri i-ar trimite un prieten  apropiat, se întâlniseră deja recent față în față.

………………………………..

– Ai’Phim.

La 35 spre 36 de ani, Sila strigă printre dinți numele celui mai bun prieten al său. Ochii ascuțiți scanară conținutul cutiei. În fața sa, cu ochi greu de prezis, ghici emoții. Cu mâna puternică luă telefonul din buzunar îl ridică și îl sună aproape imediat pe prietenul său apropiat.

– Mă suni pentru că ți-a plăcut? Ai primit articolul?

– De ce mi-ai trimis-o? De ce ai trimis jucăria sexuală?

Vocea de la celălalt capăt al firului fu amestecată cu râsete. Sila auzi muzica puternică venind de departe, bănuind că Phim era la o petrecere din nou în stilul unui om princiar.

–  Știu cum funcționează, dar ceea ce sunt curios este de ce mi l-ai trimis.

–  Cât de norocos ai fost? Khun Suphanuchi nu a atins-o, nu?

– Noroc că nu a deschis-o din greșeală. Altfel nu exista speranța să nu fie șocată de ceea ce era înăuntru.

–  Nu fi supărat încă, acesta este un suvenir din Japonia. Acest model este negru, elegant, mic portabil are și telecomandă ușor de folosit și cel mai important, sunetul nu este foarte puternic.

Sila ascultă discursul lung al prietenului său despre proprietățile articolului aflat în cutie.

-Nu puteam decât să mă gândesc și să mă întreb. Vrei să-l fac cunoscut? Îl vând direct la companie.

– Încearcă-l mai întâi, Pha Liang, o să-ți placă… și…știu sigur că o să-i placă.

– Măi! Nu vorbi așa despre Nong, îl mustră el cu o voce slabă.

Phim trebui să fluture steagul alb și să accepte înfrângerea.

– O, nu este o problemă, poți să-mi spui că te întâlnești cu el.

– Nu suntem un cuplu.

– Ce?! Ce e în neregulă cu tine?

– …

Sila tăcu…nu putea să răspundă la această întrebare. Nu numai prietenului său, ci și lui însuși. Era greu de spus, prea complicat de explicat cuiva.

– Deci îți place de el sau nu?

–Oh…

Nu avusese niciodată în gând să-i placă de acel pisoi. Dar, așa cum își spunea mereu știa ce nu se întâmplase niciodată.

– … da…nu ar fi imposibil.

– Atunci ce mai aștepți? De ce nu-i ceri să-ți fie iubit? Ai mai întâlnit deja pe cineva ca el?

Cea mai mare problemă în acel moment era că …Saitharn era prea greu de citit, uneori nu știa pe ce drum să meargă…în plus nici nu știa cine era celălalt. Era gata să uite persoana care murise?

Sila oftă lung, dureros.

– Până la punctul de a ofta, Pha Liang?

– Nu am oftat.

– E clar că ai oftat și refuzi să recunoști. Ei bine, ține-ți gura. O să-ți spun eu.

Dacă îți place de el, mergi înainte. Dacă întârzii, îți vei pierde drepturile și vei regreta mai târziu.Pentru…

– Vorbești de parcă ai ști mai bine decât mine.

Nu se putu abține să nu se simtă puțin rușinat în fața prietenului său. Dar de când avea trei ani și până acum Phim nu-l văzuse niciodată să aibă un iubit.

– Antrenorul nu se mai joacă cu tine, mă duc să mă ascund.

Telefonul se opri și Sila nu putu decât să scuture din cap gândindu-se la cuvintele prietenului său.

….

Nu știu ce să fac…

[1] Rochie de culoare portocalie care simbolizează lumina și descoperirea adevărului vieții.

[2] Wai- salut budist. Palmele sunt lipite în sus cu brațele lipite de piept.