Răzbunarea lui Klaine- Capitolul 16

POV Klaine

Aud zgomotul elicopterului și văd în jurul meu toată agitația, dar eu nu mă puteam mișca. Simțeam o atingere pe umărul meu și îmi ridic privirea spre Hiller care mă privea îngrijorat.

– Îl vor duce la spital, îmi spune și îmi ridic privirea spre cei de la prim ajutor.

Îl băgau în elicopter…

– Haideți la mașină, să mergem, îmi spune și mă apucă de braț trăgându-mă după el.

Mă ajută să urc și îmi pune centura de siguranță, nu mai aveam reacție, tot ce vedeam era trupul lui plin de sânge întins pe jos.

Abia l-au putut resuscita. Starea lui era una destul de gravă…Hiller urcă în mașină și pornește. Locul era împânzit de poliție și acum ei ridicau cele două cadavre … omorâsem…era pentru prima dată în viața mea când luam viața unei persoane…

– Domnule Byron, mă atenționează Hiller și îmi ridic privirea spre el….

– Medicii vor face tot ce vor putea să îl salveze, îmi pare rău că am ajuns prea târziu…

– Îi vreau morți pe toți…este tot ce îmi este din gură și îmi ridic privirea spre el.

– Hiller…azi am devenit cu adevărat un criminal și îi vreau morți pe toți și dacă Xavier nu supraviețuiește, eu nu vreau să mai trăiesc, dar nu spune nimic ci își îndreaptă atenția spre șosea.

Îmi cobor privirea spre mâinile  pe care le aveam în poală, erau pline de sânge, de sângele lui. Îmi simt trupul zguduit și îmi aud urletul de neputință cum îmi iese din gât, apoi încep să plâng și îmi pun mâinile pe chip.

– Nu mai suport viața asta…simt că tot se transformă în suferință în jurul meu, nu mai vreau să trăiesc în acest iad …îmi ajunge …vreau să fie bine …să fie bine, încep să vorbesc furios printre lacrimi…

– Vă promit, îl aud.

– Vă promit că toți vor plăti…

Ajungem la spital și cobor rapid intrând alergând spre recepție.

– Xavier Hunter, spun și domnișoarele de acolo mă privesc speriate…

– Xavier Hunter, rostesc eu și mai dur spre ele.

– L-au băgat de urgență în operație, a cedat pe drum, o aud pe una dintre ele și aerul mi se oprește în gât.

Simt că în orice secundă urma să mă prăbușesc și Hiller vine rapid lângă mine și mă apucă de braț.

– Unde putem aștepta? întreabă și simt cum mă trage după el când i se arată zona de așteptare.

Mă așează pe scaun ca pe un copil mic. Nu mai aveam nici o putere să reacţionez, îmi închid ochii și mă aplec în față, îmi pun mâinile pe față și încep iar să plâng…Simțeam că nu mai pot face nimic altceva decât să plâng, mă simțeam neputincios mă simțeam slăbit de toate puterile…aveam doar această furie care creștea în interiorul meu, aveam o furie pentru toți. Chiar și pentru el …de ce a ieșit de acolo? De ce nu m-a ascultat?

Aud agitație în jurul meu și mă ridic panicat în picioare…mai mulți doctori erau chemați în zona urgenței, intrau pe ușa aceea și mă rugam să nu fie pentru el.

– Domnule Byron, îmi aud numele și mă întorc și privesc spre acel ofițer de poliție…

– Știu că nu este momentul potrivit, dar aş dori să stăm puțin de vorbă, îmi cere și îmi ridic privirea spre Hiller care dă aprobator din cap.

Ne face semn să îl urmăm și îl văd cum intră într-un salon și îl urmăm și noi…

– Doriți să vă spălați puțin? îl aud și îmi cobor iar privirea spre mâinile mele care aveau sângele lui.

Hiller îmi face semn spre o ușă care ducea la baie, intru și dau drumul apei. Încep să îmi spăl mâinile și când sângele se curăţă simt cum încep să plâng iar…

– Domnule Byron, doriți să le cer în calmant? mă întreabă Hiller și dau negativ din cap.

– Vreau să simt tot, de la neputință la furie pentru că doar asta mă mai ţine în viață, îi spun sec.

Ies din baie și mă așez pe marginea acelui pat de spital și îmi ridic privirea spre ofițer.

– Numele meu este Dewan Hiller, îl aud și mă încrunt ușor ridicând brusc privirea spre Hiller.

– Este fratele meu, îl aud și mă întorc înapoi la el .

– Fratele meu are licență să protejeze clientul cu orice preț și arma pe care ați folosit-o a fost curățată și are amprentele lui pe ea acum…Povestea va fi următoarea: ați fugit de acei bărbați care au tras focurile de armă asupra dumneavoastră și a partenerului dumneavoastră. Adam i-a împușcat mortal pentru a vă proteja, îl aud și îmi ridic iar privirea spre Hiller care își privea fratele mândru…

– Asta….încep să spun dar mă opresc.

– Domnule Byron, eu nu voi pății nimic, în schimb dumneavoastră aveți deja 17 ani de închisoare pentru crimă și sunteți liber de câteva luni. Dacă nu mergem pe varianta asta, veți ajunge înapoi în închisoare….îmi spune și îmi las capul în jos.

Era deja a doua oară când altcineva își lua vina asupra sa, când mă proteja…

– A fost….pentru prima dată în viața mea când am luat viața cuiva.

– Știu, îl aud.

– V-am verificat, știu tot despre dumneavoastră și toate lucrurile urâte prin care ați trecut, domnule Byron. El se va face bine și vă promit că îi vom prinde pe vinovați, îmi spune Hiller rapid.

– Va trebui să rămâneți aici, în acesta regiune. Aici eu vă pot proteja mai bine fiind jurestictia mea, îmi spune ofițerul.

– De ce? este tot ce pot întreba.

– Pentru că urăsc când persoanele nevinovate intră la mijlocul acestor nemernici . Și, domnule Byron, în orașul dumneavoastră poliția este coruptă, îmi spune și mă aud cum oftez adânc.

Știam asta, doar eu știam cât de mult avea dreptate, am stat 17 ani închis pe nedrept, normal că știam.

– Vreau doar să trăiască…nimic mai mult…să trăiască…atât.

După ce cei doi au pus la punct toate detaliile, am ieșit înapoi în sala de așteptare unde timpul trecea infernal de încet. Simțeam cum totul în mine durea, inclusiv fiecare respirație.  Nimeni nu spunea nimic, nimeni nu știa nimic, trecuseră ore bune de când era în sala de operații și eu simţeam că abia mai respiram de frică.

Hiller mă face atent și îmi ridic privirea, sar brusc din scaun când îl văd pe medic și încep să merg alert spre el…

– Cum este? întreb rapid.

– Este încă în operaţie, am ieșit să vă dau câteva detalii, îl aud și simt cum încep să tremur.

– Inima i s-a oprit câteva secunde, dar domnul doctor a reușit să îl resusciteze din nou, acel glonț i-a atins plămânul și acum se încerca salvarea lui…dar…

Când îl aud, simt că urmează să vomit și mă apropii de el și îl apuc de guler…

– Orice, orice este nevoie, el trebuie să trăiască, îi spun rece.

– Este foarte slăbit …vom face tot ce putem. Trebuie să mă întorc înapoi. Voi reveni cu alte detalii mai târziu, îmi spune și se eliberează din mâinile mele plecând…

Mă dau câțiva pași în spate și simțeam cum starea de vomă mă cuprinde din ce în ce mai mult…

– Domnule Byron?

– Nu spune nimic, îi urlu eu și mă îndepărtez de Hiller.

Încep să merg spre ieșire, simțeam nevoia de aer, simțeam nevoia să urlu până îmi eliberăm sufletul chinuit.

Dacă îl pierdeam nu aveam să îmi revin niciodată. El a intrat în viața mea umplând toate acele goluri, dărâmând toate acele ziduri și acum…dacă îl pierdeam aveam să mă pierd și pe mine.

Când ajung afară mă arunc direct în peticul de iarbă și îmi golesc stomacul….încep să urlu atât de tare că toți cei de acolo se uitau ciudat și speriați spre mine dar nu mă interesa. El era cel mai important…el trebuia să trăiască…

Mă ridic în picioare și privesc în jurul meu…Observ acea mașină neagră și îmi mijesc privirea…erau aici….mă întorc în spital și încep să alerg. Îl găsesc pe Hiller alături de fratele său și le fac semn să vină lângă mine.

– Sunt aici, îi spun și îi văd privirea rece…

– Hiller…nu părăsești ușa lui…nu pleci din spital nici măcar să bei apă, îi spun rece…

– Domnule…încearcă el să vorbească, dar îl opresc…

– Hiller, dacă Xavier pățește ceva…spun și mă opresc, oftez adânc și îmi las capul în jos…

– Vreau să fii aici, să ai grijă de el. Promite-mi că vei sta lângă el, indiferent…

– Domnule Byron…

– Adam, îi spun eu pe numele mic…

– Promite…îi cer și îl văd cum își închide gura.

Îmi dă ușor din cap și privesc în jurul nostru.

– Ce aveți de gând să faceți? mă întreabă ofițerul și mă întorc spre el.

– Dacă îți spun, mă vei aresta…îi spun sec…

– Este mai bine să nu știți nici unul dintre voi, dar momentan până ce Xavier nu își revine, nu am de gând să părăsesc spitalul, le spun și mă așez iar pe scaun.

Observ medicul și îmi îndrept atenția spre el.

– Domnule Byron, operația a fost un succes dar domnul Hunter este într-o precomă ușoară. Este dus acum la terapie intensivă îl puteți vedea doar 10 minute dacă doriți.

Îi dau rapid din cap nefiind capabil să mai vorbesc și încep să merg în spatele lui. Când ajungem la ușă îmi oferă un halat și o bonetă de spital plus masca.

Mă ajută să le îmbrac când îmi vede tremurul corpului și îmi face semn să intru. Primul lucru pe care îl văd este patul și trupul întins acolo sub acel cearceaf alb…mă apropii cu teamă și simțeam că privirea mi se încețoșează din cauza lacrimilor cărora nu voiam să le dau drumul.

Mă opresc la un pas de patul lui și văd toate acele tuburi și masca pe care o avea pe față.

– Îl ajuta să respire, aud și mă întorc spre cel care era lângă mine.

Vă las singuri spune și se retrage.

Îmi întorc privirea spre el, chipul îi era palid și fac pasul care mă apropie de el, îi privesc mâna care stătea deasupra cearceafului unde avea branula și îl ating ușor cu teamă, era rece, era prea rece…și tresar ușor când îl ating…

– Te rog… mi-aș dori să îți aud acum vocea, să îmi spui o glumă proastă…te rog iubitule…îi șoptesc și lacrimile își fac iar apariția pe obrazul meu …

– Mi-ai promis, mi-ai promis viața întreagă. Te rog să te ţii de promisiune, nu mă face să te urăsc că m-ai făcut să te iubesc…mă aplec ușor și îi sărut fruntea…

– Te rog, îi şoptesc și aud sunetul acela de aparat și îmi ridic privirea panicat …linia se face dreaptă și zgomotul ei îmi îngheață sufletul…

Mă simt tras brutal la o parte de acolo și văd acele persoane cum îi scot rapid masca și încep să îl resusciteze.

– Cod albatru, strigă și cineva trece pe lângă mine cu un aparat, îi desface rapid cămașa și văd bandajul de pe pieptul său și îmi duc mâinile pe cap.

Încep să îmi smulg părul din cap…

Mă lipesc de perete și simt cum tremur din toate încheieturile.

– Este în colaps, aud strigând și mă desprind de acel perete și ies afară începând să alerg.

Nu mai puteam sta acolo, nu mai puteam să îl privesc sau să aud acele cuvinte…

Îmi scot halatul și restul furios și le arunc pe jos și încep să merg. Opresc un taxi și îi dau adresa casei și mă urc…

Intru în casă și privesc toate acele urme și banda pusă de cei de la poliție….urc rapid scările și întru în dormitor și aici imaginea noastră îmi apare în fața ochilor…

– Ahhhh…încep să urlu și dărâm tot ce apuc…

– Te voi prinde…și îți voi chinui viața…mă aud rostind și vocea mea mă sperie și pe mine…

Mă îndrept spre geanta lui și îmi găsesc portofelul și telefonul, mă dezbrac rapid și îmbrac alte haine ,îmi pun șapca pe cap și mă întorc spre ieșire. Cel cu taxiul încă mă aștepta, așa cum îl rugasem.

– Vreau să închiriez o mașină, îi spun calm.

– Doar că iubitul meu a  plecat cu actele mele, îl mint eu.

– Crezi că ai putea să îmi faci favoarea asta? îi spun și scot câteva bancnote din portofel pe care le privește zâmbind.

– Sigur, domnule…spune rapid și mă las mai bine pe banchetă.

Nu puteam să închiriez pe numele meu pentru că ei puteau afla destul de rapid următorul meu pas.

Trebuia să ajung în apartamentul meu fără să știe nimeni…nici acela nu era pe numele meu.

Ajungem la centrul de închirieri și după ce șoferul taxiului reușește să închirieze mașina, mă urc rapid și plec de acolo. Îmi scot telefonul și îi trimit mesaj lui Hiller…

– Stai lângă el, este tot ce îi spun și mă concentrez pe condus.

Primul pe lista mea era acel nemernic de Jakele…

Când ajung în oraș era deja aproape întuneric afară și parchez mașina la câteva străzi depărtare de blocul meu. Toate mașinile închiriate aveau GPS și nu voiam să risc.

Încep să merg ușor și îmi trag șapca în jos pe chip. Când ajung la colțul străzii care dădea spre blocul meu observ o  mașină  neagră ce părea că stă la pândă și mă lipesc de perete…la dracu…mă uit în jurul meu și o iau pe următoarea alee. Trebuia să ajung în spatele blocului fără să fiu observat…

Când ajung, trag de scară și urc rapid, ridic geamul și întru în sufragerie. Nu aprind lumina ca să nu bată la ochi și mă îndrept direct spre camera nocturnă. Dau cearceaful la o parte și privesc armele….caut pozele cu Jakele și le pun pe toate într-un  plic. Xavier nu era singurul pe care îl urmăream în acea perioadă…îmi iau două arme, câteva cutii de cartușe, le pun într-o geantă neagră și ies înapoi în sufragerie. Mă îndrept spre geam privind atent spre exterior și ies iar afară…trebuia să caut un alt loc…încep să alerg când ajung pe stradă înapoi și mă opresc când îmi amintesc de casa unde locuiam eu cu ea în trecut…

Încep să merg pe străzi fiind atent să nu sar prea mult în ochi și mă opresc când ajung în capătul străzii. Nici după ce am fost eliberat din închisoare nu am avut curajul să vin aici…și îmi închid ochii. Încep să merg ușor și la fiecare pas făcut simțeam durerea cum vine iar peste mine, îmi pierdusem soția și copilul nenăscut, acum el era într-o stare critică. Simțeam că totul se prăbușește în jurul meu abia lăsându-mă să respir. Mă opresc în fața ușii și o privesc de parcă îmi era cel mai negru coșmar, dar apăs mânerul și ea se deschide…de parcă mă aștepta. Camera era rece, atât de rece de părea ca un cavou…fac pași până ajung în living și primul lucru pe care îl fac este să privesc spre covorul care încă avea acea pată uscată pe el…sângele ei. Trecuseră 17 ani de atunci și totul era la fel, aici timpul nu trecuse, aici totul mă chinuia mai mult…casa era plină de praf și putregai dar încă îi simțeam mirosul în aer, încă îi auzeam vocea caldă și râsul frumos…îmi ridic privirea spre oglindă din colţul camerei care era acum veche cu urmele timpului pe ea și ea apare acolo privindu-se în ea …totul era mai viu, totul durea acum mult mai mult…

– Acum 17 ani m-au arătat cu degetul că sunt un criminal…eram nevinovat…Acum…am devenit unul…îi voi ucide pe toți, Rose…voi deveni ceea ce ei m-au făcut….îmi pare rău.