Răzbunarea lui Klaine- Capitolul 17

POV Xavier

Simt disconfort la nivelul toracelui și ochii mi se deschid ușor. Privirea îmi este  încețoșată și îmi închid ochii înapoi. Când îi redeschid, privirea îmi este mai limpede, aud acel piuit de parcă aveam un ceas în ureche și îmi ridic privirea. Îmi dau seama că sunt în spital. Știam acest sentiment, mai trecusem odată prin asta. Îmi cobor privirea de pe tavanul alb și mă uit prin cameră. Îl văd pe Hiller stând pe canapeaua de pe partea opusă, părea că doarme…și îmi dau privirea roată. El nu era. Încerc să spun ceva dar simt acea masca pe față și îmi ridic mâna ușor și o dau jos.

– Bună….Hiller, șoptesc neavând putere să vorbesc prea tare…și îl văd cum se apropie de pat.

– Voi chema medicul, spune pregătindu-se să plece.

– Nu, spun încet.

– Kla…Klaine? întreb și îl văd cum își schimbă mimica feței.

– Nu este aici. A plecat acum trei săptămâni, îl aud și rămân privind spre ei.

Nu înțelegeam rostul cuvintelor sale sau poate îmi era prea frică să le înțeleg. Mă părăsise? Îmi măresc ușor ochii spre el…

– Nu, nu v-a părăsit, îl aud rapid…

– Dar cred că nu este bine. Cred că a plecat să facă toate astea singur. Ichen nu a reușit să dea de el până acum. Îmi trimite mesaje la fiecare două sau trei zile, dar toate sunt de pe cartele fantomă. Tot ce întreabă este dacă sunteți bine.

Hiller vorbește rapid și eu doar îl ascult. Îmi cobor privirea pe trupul meu întins…s-a speriat, el s-a speriat și s-a înfuriat plecând să facă singur dreptate…

– Medicul …reușesc să șoptesc și îl văd cum iese din salon.

Îmi strâng ochii și simt umezeala din ei…

Este furios acum, crede că este vina lui și va face ceva ce va regreta mai târziu, sau în cel mai rău caz îmi va găsi fratele și poate că acesta îl va ucide …

În salon intră medicul care îmi vorbea și îi vedeam buzele cum se mișcau, vedeam și simțeam totul dar auzul meu parcă se blocase. În mintea mea era doar el și mă speria gândul că el plecase așa.

– Domnule Hunter? aud și îmi cobor privirea spre medic.

– Vă rog să mișcați picioarele, îmi cere și încep să dau ușor din ele, le simțeam ușor amorțite, totul părea amorțit în mine.

– Hiller, rostesc rece…și îl văd cum vine în faţa mea.

– Ia-mă de aici, îi cer și se încruntă ușor spre mine…

– Hiller…. Klaine..este…

– Ok, spune rapid și se întoarse spre medic.

– Spuneți-mi rapid starea lui, îi spune și îl văd pe medic cum tresare la vocea lui autoritară.

– Domnul Hunter are nevoie de control amănunțit, nu poate pleca acum din spital. Doar ce și-a revenit din comă, îi spune șocat de cererea mea…

– Verificați condițiile azi și rana și eu mă voi ocupa de dânsul, îi cere Hiller și medicul se apuca să îmi verifice starea rănii…

Câteva ore mai târziu eram așezat în spatele mașinii lui. Acum simțeam tot, mâinile și picioarele îmi erau grele de abia le puteam mișca. Stătusem trei săptămâni într-o singură poziție și trebuia să o iau ușor, dar nu mai puteam sta acolo, nu atâta timp cât el nu era lângă mine.

– Hiller, când îți scrie să îmi dau telefonul. Când ți-a scris ultima dată? întreb și fix în acel moment la telefonul lui se aude primind un mesaj.

– Este el, îl aud.

– Apelează….acum, îi cer.

Îl văd cum duce telefonul la ureche și își ridică privirea în oglinda retrovizoare și dă scurt din cap…

Îmi închid ochii în neputință și disperare…Abia scăpasem eu de moarte și acum el se aventura spre ea…

– Hiller, spune-mi ce s-a întâmplat?

– În ziua aceea, domnul Byron a luat viața la doi dintre ei, îmi spune și respirația mi se oprește….

Rahat, rahat…iubitule…. te-am făcut să devii un criminal, exact de ceea ce fugeai tu…rahat … Klaine…întoarce-te…

– Scrie-i că sunt bine, să vină acasă, îi cer și îmi las capul pe spate…

– Hiller, dacă ia viața acelor persoane nu se va ierta niciodată, îi spun eu încet.

– El voia să mă pedepsească pe mine atunci, dar nu voia să mă omoare…

Când ajungem acasă eram deja adormit. Poziţia în care stătusem îmi amorțise și mai mult corpul și Hiller mă ajută să intru în casă unde doamna Maria mă întâmpină îngrozită când mă văzu. Ochii ei erau plânși având cercuri negre, ceea ce îmi dădea de înțeles că nu dormise multe nopți.

– Du-l în camera sa, îi spune lui Hiller, dar eu îl opresc.

– Nu, du-mă în camera lui de jos, îi cer și o ia cu mine pe holul îngust…

Mă așează pe pat și mirosul lui îmi intră în nări imediat…Îmi așez capul pe perna lui și îmi închid ochii…

– Unde ești? întreb încet.

– Doriți să vă aduc ceva? îi aud întrebarea femeii și dau negativ din cap.

Nu voiam nimic altceva decât pe el. Îmi pun mâna pe piept simțind bandajul…

– Hiller, spun și mă opresc.

– Are un apartament aproape de periferie, spun rapid când îmi trece asta prin minte și mă ridic cu greutate, dar el vine rapid și mă ajută să mă așez în șezut…

– Caută prin sertare, trebuie să găsim adresa lui, este în biroul meu. Doamna Maria, aduceți dosarul cu numele lui. Acolo am adresa lui, mi-am amintit acum…îi cer și o văd cum iese din dormitor.

Pe masă văd poza ei. Hiller îmi vede privirea și o ridică, o privește ușor și apoi mi-o înmânează mie.

O privesc tăcut. Era poză făcută în ziua aceea. Pe ea avea rochia albastră și burtica îi era vizibilă. El trecuse prin toate astea, prin toate aceste pierderi, ea , acel copil pe care îl așteptau fericiți, părinții lui și acum eu …el…era speriat…

– Iubitule….te rog, vino înapoi acasă, rostesc eu și strâng poza ei la piept.

– Rose, ai grijă de el…

Doamna Maria intra în dormitor cu dosarul și Hiller îl apucă rapid. Citește și îl lasă jos …dar când îl văd că vrea să iasă, mă ridic brusc, simțind toată acea durere cum mă săgeată.

– Nu pleci fără mine, îi strig și se întoarce să mă privească furios…

– Știu.. știu…dar poate nu înțelegi un lucru, îi spun eu și mai furios.

– Bărbatul ăla …este viața mea….și el doar de mine va asculta, îi spun mai încet.

Îl aud cum oftează adânc, dar vine lângă mine și mă apucă de braț ajutându-mă să merg.

Mă așează pe bancheta din spate și îl văd cum ocolește rapid mașina făcând semn celorlalți oameni să vină după noi.

În timp ce el se apropia de acea zonă, inima mea se făcea cât un purice…Oprește mașina și privesc pe geam blocul din faţa mea, îmi deschide portiera și mă ajută să cobor.

Începem să mergem spre bloc și privesc în jurul meu. Oamenii care lucrau pentru Hiller mă înconjoară ca un zid. Intrăm în casă scări și privesc spre el…

– Avem două etaje, spune și pun mâna pe balustradă, dar el se lasă în jos și îmi ridic o sprânceană spre el…

– Suiți-vă în cârca mea. Vă voi căra eu, îmi cere și chiar dacă voiam să îl refuz nu aveam cum. Nu mă simțeam capabil să urc două etaje, deja simțeam că mă țin picioarele să mai fac și un singur pas.

Mă urc în cârca lui și îl văd cum urcă ușor treaptă cu treaptă și oamenii erau în spatele nostru. Mă lasă ușor jos când ajungem și își scoase din interiorul sacului un portofel din piele în care avea mici instrumente. Forțează încuietoarea și se aude acel clinchet și împinge ușa. Apartamentul era scăldat în întuneric și făcu un pas în față dar nu înainte să își scoată arma. Îmi face semn să stau pe loc și când verifică tot îmi face semn să intru…Aprinde lumina și dau roată cu privirea. El nu era aici și după cum arăta acest apartament nici nu trecuse pe aici. Fac un pas în living și observ geamul deschis. Cineva intrase pe acolo… perdeaua era ușor ruptă. Privesc pardoseala și văd urmele de pământ…uscat.

Încep să merg în urma lor și mă opresc în fața unei uși, o deschid dar și aici era la fel de întuneric și aprind lumina…

– Ce naiba? aud în spatele meu și mă întorc spre Hiller care privea șocat spre aceea cameră plină de poze, majoritatea pozelor fiind cu mine.

– M-a considerat 17 ani ucigașul soției sale. El și-a făcut temele amănunțit, îi spun și mă plimb în acea cameră, îmi trec mâna peste acele bidoane pline de soluții,

Câteva poze erau atârnate pe o sfoară. Privesc și îmi văd fosta logodnică cu acel bărbat în patul de hotel. El aflase că mă înșeală, el mă îndepărta de lumea din jurul meu. Ăsta îi era planul, să rămân singur la mâna lui și am rămas și acum plecase ….observ pe jos o poză cu Jakele…

– Hiller, îl fac atent și îi arăt poza.

O ridică și privesc atent…era el și cel din spate era fratele meu…ochii mi se măresc și încep să respir mai greu. El nu și-a dat seama, dar se părea că fratele meu apărea în multe poze, era acolo în spate, în umbră și mă îndrept spre peretele acela și privesc îngrozit…el știa tot. Fiecare pas al meu, fiecare pas al lui…

– Cine este? îi aud întrebarea și mă întorc spre el.

– Fratele meu. A fost tot timpul aproape de noi fără să realizăm asta. Hiller, îmi este teamă că Klaine este în pericol, şoptesc cu frică…

– Domnule Hunter, acest bărbat a fost la dumneavoastră la spital a doua zi după ce domnul Byron plecase, spune arătând spre poza cu Jakele.

– Mi-am dat seama cine este atunci când s-a prezentat și l-am pus pe Ichen să fie cu ochii pe el, dar este dat dispărut, îl aud și mă încrunt spre el, dar mimica feței mi se schimbă când realizez…

– Klaine…

-Domnul Byron, spunem amândoi în același timp.

– Caută pe aici, trebuie să găsim nişte indicii, îi cer și începem să căutăm prin acea cameră…

Te rog, iubitule, te rog, nu face nimic ce vei regreta…te rog, doar vino înapoi la mine…

Încep să deschid sertarele și tot ce văd sunt documente pe care erau scrise toate traseele mele, fiecare amănunt de parcă el ținea un jurnal despre mine…Îmi masez frustrat chipul și când deschid ochii văd o poză cu ei doi de la nunta lor și un gol se formează în mine…Avea chipul atât de luminat și părea atât de fericit. Lângă mine nu a fost niciodată așa, știam că mă iubește, știam asta dar….lângă ea părea alt om, unul mult mai fericit. Eu i-am adus doar tristețe și ură…eu i-am adus întunericul. Poate îi era mai bine fără mine…

Dar realizez ceva când privesc mai bine poza…

– Știu unde este, spun tare și îl simt pe Hiller lângă mine.

– Este aici, în casa în care a fost cel mai fericit și în casa unde eu i-am furat acea fericire, îi spun sec și mă îndrept spre ieșire.

Când ies din apartament Hiller mă oprește, dar îi fac semn că pot coborî singur. Eram prea îngândurat să mai simt durerea. Ea nu mai era acum pe exterior pentru că mă durea mai mult sufletul acum. Cred că îl pierdusem deja sau poate nu a fost niciodată al meu ca să îl pierd…El se agățase de mine pentru că îi aminteam de ea, poate că ceea ce simțea nici nu era iubire…poate că el oglindea iubirea pentru ea în mine fără să își dea seama…

Când urc în mașină deja mintea mea era într-o totală confuzie. Îmi simt lacrimile și amintirile cu noi mă învăluie imediat. El venise în casă să se răzbune, mă ura, îi vedeam privirea adesea. El mă ura atunci și totuși mă salvase de atâtea ori și în acea seară aici la piscină el mi se dăruise…

Ce este în mintea și sufletul tău Klaine? Este iubire sau doar confuzie?

Refuzam să cred că nu ținea la mine, dar nu știam acum în ce măsură. Acum nu mai știam ce să cred, dar îmi doream, îmi doream doar să îl găsesc. Pentru că eu eram iremediabil de îndrăgostit de el. Aş fi acceptat orice formă de iubire îmi oferea el atâta timp cât era lângă mine…

– Domnule Hunter, știți exact adresa ? mă întreabă Hiller și eu îmi ridic privirea spre el.

Stau câteva minute să mă gândesc și îmi închid ochii. Trecuseră 17 ani și nici atunci nu știam exact cum ajunsesem acolo…

– Ieși la strada principală și de acolo îmi voi da seama, îi cer. Trebuia să ajung în zona unde mașina mea se răsturnase în ziua aceea…

– Sigur, îl aud și pornește mașina.

Jocul ăsta afurisit era obositor, trebuia să îmi întâlnesc fratele să îi pot vorbi, cu toate că știam că încercase de atâtea ori să mă omoare. El nu voia să îmi vorbească, el mă voia doi metri sub pământ dar era fratele meu…trebuia să fac cumva să îl opresc fără să mai existe morți în jurul nostru. Dacă asta însemna să îi ofer firma, putea să o ia atâta timp cât ne lăsa în pace, atâta timp cât îl lăsa pe el în pace.

Văd acea stradă și privesc în jurul meu..încercând să îmi amintesc.

-Fă stânga la următoarea, îi cer și privesc atent în jurul meu.

Mintea mea parcă nu voia să colaboreze…dar văd fabrica de pâine și inima mea saltă în gol.

– Oprește mașina, îi  cer brusc …

Cobor și privesc în jurul meu și amintiri din acea seară mă învăluie imediat. Încep să merg cu ei în spatele meu și mă opresc. Totul se oprește în mine când văd acea ușă. Abia puteam face un pas, abia îmi simțeam inima…

– Domnule Hunter? îi aud vocea și mă întorc spre Hiller… apoi îi privesc pe restul…

– Vino doar tu. Restul să aștepte afară, îi spun și încep să mă apropii de ușă.

Inima îmi bătea nebunește și aveam un gol imens în stomac…Îmi închid ochii înainte să apăs mânerul, rugându-mă să fie aici…

Când deschid ușa. Un miros de hoit mă învăluie imediat și îmi pun rapid mâna la gură, îmi ridic privirea panicat spre Hiller care și el părea la fel de panicat. Intru pe holul îngust și mă opresc în sufragerie…Rămân fără aer când văd scena din fața mea și înghit cu greutate nodul din gât…Klaine stătea în șezut cu genunchii la piept, se legăna în fața și în spate, gura îi se mișca puternic de parcă vorbea singur. În jurul lui erau trei cadavre și el tot era plin de sânge…

Mă apropii ușor de el și mă las pe vine în faţa lui…părea că privește în gol, privirea lui era goală și expresia feței seacă, de parcă el nu mai era acolo. Îmi ridic mâna spre el…și când îi ating chipul plin de sânge îl văd cum își mută ochii pe mine…dar nu avea nici o reacție…

– Iubitule…şoptesc și el doar mă privea…ceva se întâmplase cu el…și abia îmi rețin lacrimile…

– Hiller, trebuie luat de aici…și tot locul ăsta curățat.

Îl văd cum se uită spre cadavrele pe care eu nu îndrăzneam să le privesc și mimica feţei sale se întunecă.

– Domnule Hunter…. Acela este Jakele, spune arătând spre un cadavru și înghit în sec.

Mă ridic în picioare cu greutate și privesc iar scena din jurul meu…

– Hiller, trebuie să curățăm totul aici.

– Cheamă oamenii, îi cer și îl văd cum iese din casă.

Eu îmi întorc privirea spre el care era fix în aceași poziție, părea ușor deshidratat, pielea îi era foarte palidă și buzele îi erau albe și crăpate…imaginea părea din filmele horror.

Hiller vine cu o pătură și o pune pe el și îl ridică în picioare forţându-l să meargă. Părea că este total absent de tot…ceilalți bărbați închid ușa în urma noastră și noi ne îndreptăm spre mașină…

Îl găsisem…dar părea că nu mai era el…nu știam exact ce se întâmplase cu el, dar părea că totuși…nu era el și eu nu puteam să mă bucur pentru că ceva se întâmpla cu el, ceva grav…simțeam asta…Hiller îl urcă în mașină și eu mă urc lângă el…

– Hiller, când ajungem acasă te rog să suni un medic, unul pentru consult fizic…și unul pentru cel mintal, spun eu mai încet, cu teamă…