Răzbunarea lui Klaine- Capitolul 2

Intru în mașină și îl aștept din nou. Urma să vină ora prânzului și știam exact la ce oră va ieși din lift, știam unde va mânca, știam exact ce va  mânca și cele două pahare de vin alb. Aveam aproape două săptămâni de când lucram pentru el și de fiecare dată când îl simțeam aproape de mine trebuia să îmi mușc limba ca să îmi calmez tulmutul interior.  Acasă, în fiecare seară după ora 23, când știam că el nu mai cobora niciodată din dormitorul său, începeam să umblu prin casă. Avea fix două zile pe săptămână, vineri și sâmbătă, când ieșea mereu în același club. Nu știam cu cine se întâlnește acolo, nu știam cum este nici în interior, pentru că tot ce făceam era să îl aștept în mașină și nu stătea decât fix 3 ore. Uneori mi se părea că bărbatul ăsta era mai fix ca ceasul.

Știam toată zona casei, cel puțin cea în care stăteam noi angajații, instalasem câteva dispozitive de ascultare. Descoperisem chiar și o seră unde rămăsesem frapat de faptul că erau doar trandafiri albi… Curtea interioară o știam și mai rămânea doar partea lui. Dar, de câte ori încercam să urc acele scări, îi vedeam pe acei tipi pe care el îi angajeze în urmă cu 4 zile și știam de ce o făcuse. Plicurile albe, cu toți cei din jurul lui, ajungeau destul de des la biroul lui, ceea ce îl făcea să fie în permanență un sac tensionat. Știam destul de bine ce conțin acele plicuri, până la urmă eu eram în spatele lor.  Ăsta îmi era scopul, să îl îndepartez de toți și să rămână singur fără nimic …eu nu eram un criminal ca el, dar urma să îi devin un coșmar, așa cum îmi era el mie.

Îl văd cum iese din lift și ies rapid din mașină și îi deschid portiera dar se oprește și îl văd cum își aruncă telefonul nervos la pământ, făcând-ul să sară tot din el. Își duce mâinile masând nervos tâmplele și abia mă abțineam să nu zâmbesc…

Își ridică privirea spre mine și începe iar să facă pași, dar se oprește în fața mea și irișii aceia de rechin mă privesc de parcă ar dori să îmi găurească capul.

     – Klaine, îmi pronunță numele și îmi mușc interiorul obrazului când îmi aud numele ieșit din gura lui spurcată…

     – Da, domnule, îi spun eu sec.

      – Ai mâncat? mă ia prin surprindere cu întrebarea și îl privesc intens.

Mă bucuram că aveam ochelarii de soare la ochi și nu îmi vedea privirea plină de ură.

– Nu, rostesc simplu.

– Perfect, vom mânca împreună, rostește impasibil și se urcă rapid în mașină.

Îmi ridic o sprânceană și îmi întorc privirea spre el. Dar el era deja în întunericul mașinii și nu puteam să îi observ chipul. Închid portiera puțin prea brutal și ocolesc mașina urcând la volan.

De data asta nu ridică geamul dintre noi și asta parcă mă făcea să fiu și mai agitat. Azi nu îi văzusem pe cei doi în spatele nostru. Ei mergeau de obicei în altă mașină și stăteau lipiți de fundul lui. Însă azi nu i-am văzut încă de dimineață. Mă mânca limba să îl întreb ce s-a întâmplat dar îmi opresc curiozitatea…

 – Klaine? îi aud iar glasul și îmi ridic privirea în oglinda retrovizoare spre el, cu toate că el nu putea să îmi vadă privirea.

– Da, domnule? Este cald, doriți să cobor temperatura? îl întreb eu politicos….

Cu toate că meriți să arzi in flăcările iadului .

– Nu, Klaine…Vreau să te întreb ce preferi să mănânci? îi aud întrebarea și îmi reprim gestul de a mă strâmba.

Detestam să îmi aud numele ieșit din gura lui…

– Nu sunt pretențios, îi răspund la fel de fad cum o făceam în mod normal, nu că erau prea dese momentele în care îmi vorbea.

El nu mai spune nimic și eu mă concentrez doar pe condus, încercând să caut o scuză care să mă scape de chinul de a sta la aceeași masă cu el. Ajungem la acel restaurant și când opresc motorul și vreau să cobor din mașină mă oprește.

 – Klaine? îl aud din nou și simt că urmează să mârâi furios spre el.

Mă întorc spre el și îl văd cum se ridică ușor de pe banchetă și se apropie de scaunul din față. Își întinde degetele spre chipul meu și îmi scoate ochelarii de la ochii. Mă încrunt ușor și îl văd cum mă privește atent în ochi.

– Aș prefera să nu mai porți ochelari de soare când ești cu mine, îmi spune rece și îi simțeam răsuflarea pe obrazul meu ..era la fel de rece ca toată ființa lui…

– Sigur, domnule, îi spun și dau să ies dar el mă oprește din nou și când îi simt degetele pe umărul meu îmi mușc interiorul obrazului.

– Klaine, hai să nu mâncăm aici. Du-mă în alt loc. Du-mă într-un loc unde îți place ție să mănânci, îmi cere și îmi retrag ușor umărul din degetele sale…dau ușor din cap.

Mă irita purtarea asta a lui și mi se părea destul de suspect dar nu spun nimic și pornesc mașina. Trebuia neapărat să ajung în partea lui de casă ca să pun microfoanele. Trebuia să aflu exact ce face și cu cine vorbește, de îl face să fie atât de schimbător. Nu îmi plăcea când mă lua așa, prin surprindere….Nu îmi plăcea că mă găsea cu garda jos…Conduceam ca un robot. Nici măcar nu eram foarte atent pe unde unde o luam. Tot ce aveam în minte acum era planul casei sale. Opresc mașina și ochii îmi fug spre acea terasă micuță și simt cum degetele mi se albesc pe volan.

Ce făcusem?

Era terasa unde veneam cu ea. De ce venisem tocmai aici? Simțeam amăreala din gură și ochii mă înțepau…

– Klaine? îl aud și îmi strâng rapid ochii.

Îmi scutur capul și înghit acel nod din gât. Îmi uram numele în acest moment și aveam impresia că o face intenționat….

– Am ajuns, rostesc răgușit și mă rugam să nu îmi simtă emoția din glas.

Cobor rapid din mașină și îi deschid portiera. Coboară și mă privește scurt apoi își întoarce privirea spre acel local micuț. Îl văd cum face pași spre el dar eu eram încă în aceeași poziție ținând portiera în mână…nefiind capabil să mai fac nici un pas….

Se întoarce spre mine și își ridică o sprânceană și eu reacționez imediat. Închid portiera și încep să merg în urma sa…

La fiecare pas făcut care mă aducea și mai aproape de acel local, simțeam că mă înec… simțeam totul ca un cuțit ce se învârtea în stomacul meu. Mâinile începuseră să îmi tremure așa cum îmi tremura tot corpul și încerc să respir normal, dar nimic din ce se întâmpla acum nu era normal.

Când intru în interiorul terasei, acel miros mă învăluie imediat și mă uit în jurul meu. Trebuia să găsesc o masă mai retrasă, să nu fiu recunoscut de cei de aici. Îi fac semn spre masa din capăt și îi trag scaunul și mă așez și eu pe scaunul din fața lui. Îmi las capul în jos și îl văd cum ia meniul și începe să îl citească…

Îmi venea să vomit…era o senzație constantă pe care o aveam mereu în preajma lui, dar acum era mai intensă.

– Pui picant, îl aud și îmi ridic brusc privirea spre el.

– Cred că voi lua asta, îmi spune și lasă meniul jos.

Nu îi spun nimic, doar îl priveam. Îl priveam cu ură, cu dispreț, cu tot ce era mai stricat în mine. De ce a ales acel fel de mâncare?

– Klaine, ești bine? îi aud întrebarea și clipesc mărunt când realizez că pur și simplu mă holbam spre el..

– Scuzați…da….da…sunt bine, spun și privesc masa din fața noastră.

– Ce vrei să mănânci? mă întreabă și eu îmi ridic din nou privirea spre el dar mimica feței sale era schimbată acum și îmi retrag rapid privirea din ochii săi .

– Nu contează, nu prea îmi este foame, îi spun rece.

– Nu știu dacă ești așa în general cu lumea sau poate 17 de închisoare te-au făcut să fii așa, îl aud și îmi mușc interiorul obrazului…

Tu m-ai făcut să fiu așa…..criminalule…..

– Așa cum? îl întreb de parcă gura mea vorbea fără să realizeze, vocea îmi ieșise ușor răgușită și mai rece decât mi-aș fi dorit.

– Atât de rece… uneori te uiți spre mine și îți simt privirea de parcă mi-ai planifica moartea, îl aud și îmi măresc ochii spre el.

Afișez un zâmbet care de data asta îmi era sincer.  Oare realiza cât de multă dreptate avea?

– Îmi pare rău dacă vă fac să vă simțiți atât de inconfortabil în prezența mea. Poate că am nevoie de timp să mă obișnuiesc cu oamenii din exterior, îi spun și îmi forțez vocea să pară cât mai normală…

– Îți stă bine când zâmbești, mă ia iar prin surprindere și de data asta doar îi zâmbesc strâmb fără să îi mai spun nimic.

Băiatul care servea la mese se apropie de noi și eu îmi întorc privirea spre geam. Prind rapid acea mașină care mergea destul de încet și văd ceva negru ce cade lângă mașina noastră. Mă ridic în picioare încă privind spre acea mașină care accelera și dau să aplec de la masă dar mâna lui mă oprește .

– Unde pleci? mă întreabă dar eu doar îmi ridic privirea spre mașină și văd iar acea mașină întorcând și trecând iar pe lângă mașina noastră.

– Se întâmplă ceva, spun mai mult pentru mine și îl văd cum se ridică în picioare și își îndreaptă atenția către mașină noastră.

– KLZ 98765, ține minte, îi cer și încep să alerg spre exterior dar el vine rapid în urma mea….și văd acea mașină cum pornește mai rapid plecând de acolo.

Mă îndrept spre mașină dar mă opresc privesc atent și văd acel beculeț roșu cum pulsa sub mașină. Îl văd cum trece pe lângă mine și când realizez ce se întâmplă, mă îndrept rapid spre el și îl apuc brutal de mână și îl trântesc la pământ arucăndu-mă și eu în momentul când mașina sare în aer.

Îmi ridic rapid mâinile peste capul său, instinct sau poate că eu voiam să fiu cel care îl distruge la final, dar cert era că azi îi salvasem viața și cred că nu mă urâsem niciodată mai mult ca în acest moment.

Îmi deschid ochii și primul lucru pe care îl văd sunt ochii lui….eram destul de aproape de el, mult prea aproape, urcat la propriu pe el și mă retrag rapid și privesc mașina în flăcări. Se ridică și el și eu îmi scot rapid telefonul și apelez poliția.

– Ești bine? îi aud întrebarea și mă întorc furios spre el. Aș fi vrut să nu mă mai întrebe asta, să nu îi pese, mă irita când o făcea …

– Da…sunt bine, îi spun rece dar el se apropie de mine și văd cum scoate o batistă din buzunar și o ridică spre tâmplă mea….

– Te-ai lovit, îmi spune și simt iar răsuflarea lui pe obrazul meu și tresar când o simt, când îi simt apropierea și fac un pas în spate…

– Nu mă omoară o zgârietură, îi spun și mâna lui îi pică pe lângă corp.

Mă privea ciudat și îmi retrag privirea din ochii săi și mă întorc spre mașină.

– Cine crezi că a fost? mă trezesc întrebând….

 – Nu știu.  Dar voi afla, vocea lui calmă îl dădea de gol.

Știam că știe exact cine era și eu deja aveam numărul acela scris în telefon. Aveam de gând să aflu cine îi dorea moartea, nu pentru că vroiam să îl salvez ci pentru că nu aveam de gând să las pe nimeni să îmi strice planul. Era normal ca unul ca el să aibă mai mulți dușmani… Era un rechin…rechinii erau mereu vânați….

Cei de la poliție ajung imediat și cât timp șeful meu dă declarație eu deja căutam acel numar de înmatriculare…Era exact cum mă așteptam, era unul fals…trebuia să pun mâna pe acel dispozitiv explozibil sau ce a mai rămas din el. Trebuia să îi aflu seria și așa aveam să aflu exact cine era în spatele acestui atac.

Îi observ pe cei doi angajați ai lui cum opresc mașina și ies alergând spre el și îmi dau ochii peste cap. Idioții…mai aveau putin și ajungeau la înmormântarea lui. Îmi îndrept atenția spre el și rămân surprins când și el mă privea pe mine. Îmi retrag rapid privirea și mă îndrept spre mașina cu care au venit ” gărzile lui de corp”. Mă rezem de ea și îmi scot o țigară. Locul era plin de poliție, pompieri și chiar câțiva jurnaliști care încercau să îi ia un interviu. Până la urmă toată lumea îl cunoștea, dar nu îl știa nimeni cu adevărat, nu așa cum îl știam eu. Putea să pară un adevărat antreprenor care dona milioane de dolari către caritate, părea un om de afaceri spectaculos chiar dacă era tânăr și care se făcea remarcat prin femeile ce îi treceau prin pat și ” faptele lui bune” ajutând câteva spitale de copii. Dar eu știam că sub masca aia de înger era însuși diavolul…..pe mine nu mă păcălea….

Arunc chiștocul stingându-l cu vârful pantofului, îl simt cum se apropie de mine. Chiar și fără să îl privesc îl simțeam. Mirosul său îl aveam în nări și îmi ridic privirea…se oprește la un singur pas de mine, îmi privește prima dată tâmpla apoi coboară cu privirea spre tot corpul meu. Dar își ridică rapid privirea în ochii mei și face și acel pas micuț făcându-mă să mă ridic mai bine în picioare și să îmi țin respirația. Nu îmi plăcea când se apropia atât de mult de mine…irișii săi erau reci și mă fulgerau… Aveam dreptate să îl numesc rechin. Era tăcut când se apropia de prada sa, la fel îi era și mersul lejer de parcă pământul de sub tălpile lui se înmuia sub fiecare pas pe care îl făcea…

 – Ești foarte liniștit, îl aud și îmi ridic o sprânceană spre el.

Nu îi spun nimic, în schimb îmi mut ochii pe cei din spatele lui…

– Poate ar trebui să îți instruiești oamenii să fie mai alerți, îi spun eu impasibil și știu cât riscam când îi vorbeam așa.

Dar nu mă puteam abține. Era ceva peste controlul meu.

– Poate ar trebui să te lipesc de mine pe tine…se pare că ești mai eficient ca ei, îmi spune și îmi mut iar privirea pe el….

– Poate, îi spun și îi văd o urmă de zâmbet care dispare destul de rapid.

– Șefu’, auzim dar el nu își mută privirea din ochii mei…

– Doriți să vă ducem acasă? îl întreabă și eu doar îmi ridic o sprânceană spre el….simțeam că mă joc cu nervii lui dar mă repet…nu mă puteam controla. ..

– Nu, vom merge la spital, îl aud și fără să realizez îmi cobor privirea spre trupul său căutând acea rană, dar el face acel jumătate de pas și îi simt degetele pe tâmpla mea.

Îmi ridic brusc privirea…

– Nu vreau să știu că cel care va sta lângă mine este rănit, îmi spune ironic și îmi opresc impulsul de a mă strâmba…

– Nu este nevoie….cum am spus. Nu mor eu doar din atât, spun și îmi ridic mâna spre zona unde el încă își ținea degetele și le lovesc ușor făcându-l să și le retragă.