Răzbunarea lui Klaine- Romanul Capitolul 4

4

Mă îndrept spre cei de la ambulanță și îl privesc scurt pe Xavier cum stătea să fie consultat.

– Dumneavoastră i-ați oferit primul ajutor? mă întreabă domnișoara care îi ascultă plămânii.

Dau ușor din cap și îmi întorc privirea spre el, iar el mă privește pe mine.

– Ați procedat foarte rapid și bine. Felicitări, spune domnișoara și îi zâmbesc.

Îmi întorc privirea spre acel zid care avea o gaură imensă în el. Locul era împânzit de poliție și eu reușisem să ascund ambele arme înainte ca ei să ajungă….

– Bună seara, aud o voce groasă și îmi întorc privirea spre bărbatul în uniformă.

– Dumneavoastră sunteți domnul Klaine Byron? mă întreabă, iar eu dau afirmativ din cap.

– Avem câteva întrebări pentru dumneavoastră…

– Sigur, îi spun politicos. Știam deja procedura…și doar îl priveam plictisit.

– Ne puteți spune exact ce s-a întâmplat? Unde erați dumneavoastră când au intrat acei bărbați?

– În grădină, îi spun.

– Am simțit ceva și când mi-am ridicat privirea am observat un bărbat, apoi am fugit spre șeful meu să îl atenționez.

– Angajații spun că s-au auzit focuri de armă, îmi spune și îmi ridic o sprânceană spre el.

– Este doar un angajat, îi aud vocea și ne întoarcem spre cel care vorbise.

– Mi-a salvat viața de două ori. Dacă aveți întrebări mi le puteți pune mie, îi spune rece și acei iriși de rechin îl priveau pe ofițerul din fața mea cu superioritate.

– Domnule Hunter, acestea sunt procedurile, îi spune bărbatul și îl văd cum își dă jos pătura pe care cei de la ambulanță i-o puseseră pe umeri.

– Și eu vă spun că vă voi răspunde eu la întrebări. Vi se pare că nu vorbesc pe înțeles? Cineva mă vrea mort. Cine? Nu știu. Asta este datoria voastră să aflați. Noi am sunat la 112 și uite că acum stăm amândoi față în față, îi spune și îi simțeam ironia din glas.

– Domnule Hunter, sunteți sigur că nu știți cine sunt acei bărbați? întrebă din nou ofițerul și deja mă irita și pe mine.

– Erau trei. După statură și forma corpului, cred că  aveau undeva între 30 și 40 de ani. Nu erau foarte atletici pentru că mișcările lor erau ușor greoaie. Aveau măști negre pe chip, cu lentile negre ce le acopereau ochii și unul singur dintre ei a vorbit. Dar avea un fel de dispozitiv ce îi modifica vocea, apoi am auzit acea mașinărie și eu mi-am împins șeful în piscină ca să scăpam de ei. Cam asta este tot ce s-a întâmplat, îi spun eu și îl văd cum își ridică o sprânceană spre mine…

– De unde știți ce vârstă aveau dacă nu le-ați văzut fața? aud întrebarea și îmi reprim senzația de a-mi da ochii peste cap.

Bărbatul ăsta ori era prost ori era prost…

– A spus ,”cred că aveau“, îi spune Xavier și îmi întorc privirea spre el.

– Ok, mâine vă voi ruga să veniți să dați o declarație scrisă la secție, ne spune și ne salută ușor din cap, apoi pleacă de lângă noi.

– Ce idioți, îl aud și îl privesc scurt.

Mă întorc pe călcâie. Deja mă simțeam prea obosit că să fiu acum în preajma lui și aveam mintea plină de întrebări. Dar văd ceva în iarbă și privesc rapid în jurul meu. Dau ușor cu piciorul și acel dispozitiv alunecă spre o tufă de trandafiri. Aveam să ies mai târziu să îl iau. Habar nu aveam ce este dar voi afla.

– Klaine, îi aud vocea și mă rugam ca măcar acum să mă lase pur și simplu în pace.

El era ultima persoană cu care voiam să  vorbesc acum. Dar mă întorc spre el pentru că, până la urmă el îmi era șef.

– Da, domnule Hunter, îi spun eu sec și îl privesc la fel de impasibil.

– Mi-ai salvat viața din nou, spune și mă privește atent.

– Nu știu de ce ai făcut-o, dar îți mulțumesc, îl aud și îmi ridic o sprânceană spre el.

Pentru că vreau să te chinui, nu să mori rapid și vreau să mori încet și sigur, știind că eu ți-am adus sfârșitul nu alții.

– Pentru asta m-ați angajat, nu? Ați spus șofer și gardă de corp. Ar fi culmea să muriți chiar din primele mele săptămâni, îi spun eu sec și mă întorc să plec.

– Klaine, mâine dimineață te aștept în biroul meu, îl aud și simt cum îmi sclipesc ochii în cap.

În sfârșit ajungeam în partea lui de casă.

Mă întorc rapid spre el și îmi schimb imediat mimica feței. Nu voiam să vadă cât de bucuros mă făcea asta.

– Sigur, îi spun simplu și plec de lângă el.

Când ajung pe hol îmi ridic privirea spre perete, acolo unde am tras eu focul de armă și observ acel metal micuț și strălucitor pe care îl scot rapid. Ăsta nu trebuia găsit de polițiști aici. Mă îndrept spre camera mea și de data asta încui și ușa. Nu mai aveam de gând să primesc musafiri nepoftiți.

Mă îndrept spre pat și ridic salteaua, căutând acel loc din lemnul patului unde erau armele.  Le iau în mână și privesc spre arma lui, calibru 9.

Le așez pe amândouă în cufărul de la marginea patului și mă întind pe pat. A fost o noapte agitată. Cine naiba erau cei care îl voiau mort? Cui i-a mai greșit? Nu m-aș mira, doar simpla lui prezență te irita până în punctul în care îți venea să îl iei la pumni. Eu abia mă abțineam să nu fac asta în fiecare zi.

Dar acum, o parte din mine era bucuroasă pentru că mâine aveam să ajung în partea lui de casă și îmi puteam planta dispozitivele.

Speram să ajung rapid la finalul acestui plan. Nu mai suportam să stau prea mult lângă el sau în casa asta. Îmi pun mâinile sub cap. Agitația din noaptea asta avea să îmi dea voie să adorm.

#

Privesc scurt și rapid pereții. Erau 2, 3, 4 uși la etaj, dormitoarele și biroul lui. Bat rapid în ușă și îi aud vocea slabă.  Când intru, îl salut politicos și privesc prima dată spre cei doi bărbați din fața lui. Unul dintre ei avea o urmă roșiatică pe obraz și după expresia feței lui, îmi dau seama că șeful lor tocmai îl plesnise. Îmi întorc privirea spre Xavier și îl privesc impasibil. Nu înțeleg de ce îi pedepsea când tot el îi angajase?

-Bună dimineața, le spun eu și îmi ridic privirea spre el.

Părea nervos și îl văd cum se așează zgomotos pe scaunul său.

– Ieșiți afară, le cere celor doi furios și îi văd cum practic se împingeau să iasă.

Mă dau la o parte din drumul lor și mă îndrept spre centrul biroului, care după cum părea era făcut într-o bibliotecă.

Îmi dau privirea roată și îmi așez acel dispozitiv între degete, apoi mă apropii de biroul său.

– Se pare că ai dormit bine, îi aud glasul și îmi ridic o sprânceană spre el .

Mă apropii și mai mult, îmi duc mâna sub marginea biroului când ajung să mă lipesc de el privind-ul în ochi și atrăgându-i atenția, reușesc să lipesc acel dispozitiv. Mă îndepărtez ușor și iau loc pe scaun.

– De ce nu aș face-o? îl întreb și îl văd cum își mărește zâmbetul până în punctul în care îi puteam număra lejer dantura.

Idiotul…

– Exact, spune gânditor și se reazemă de spătarul scaunului.

– Azi nu vom merge la birou. Am întâlnire cu câțiva bărbați pentru a-i  angaja, începe el să vorbească. Îmi ridic privirea în jurul lui dar mă opresc când văd camera de luat vederi și înghit în sec.

– Nu merge, îl aud și îmi cobor privirea spre el.

– Atunci de ce ați mai pus-o? îl întreb eu nervos.

Ceea ce îl face iar să mă privească ciudat și îmi las capul in jos. Trebuia să fac într-un fel să îmi controlez aceste impulsuri și stări lângă el, altfel nu reușeam să fac nimic.

– Klaine, tind să cred că mă urăști sau cel puțin nu îți place prezența mea, îl aud și îmi ridic din nou privirea spre el.

– Nu îmi plac oamenii în genere, îi spun rapid.

– După primii 4 ani în închisoare, în care doar mă băteam non-stop, am făcut alți 4 ani în izolare. Și de câte ori ieșeam de acolo, făceam ceva să mă întorc tot în izolare, îi spun rece în speranța că asta îl va face să realizeze de ce mă comport așa, plus, bineînțeles, faptul că într-adevăr îl uram.

Mă privește scurt și apoi îl văd cum se încruntă spre mine și se oprește se oprește cu ochii în ochii mei de parcă acolo erau toate răspunsurile lui.

– Am înțeles… rostește grav

– Cu ce vă pot fi de folos azi? îl întreb rapid.

Nu aveam nici un chef să îi aud întrebările despre acea perioadă.

– Azi, o agenție mi-a trimis câteva dosare cu personalul lor. Trebuie să angajăm mai mulți oameni pentru pază.

Când îl aud, îl privesc ușor confuz. De ce avea nevoie de mine?  Putea să angajeze pe cine voia…nu era problema mea. Și chiar mă întrebam cum de un rechin ca el nu are deja pază.

– Nu înțeleg de ce nu ați făcut asta înainte? îi pun eu întrebarea fără să-mi dau seama.

– Ciudat .. Klaine, dar nu am avut nevoie până acum ceva luni, își lipește mâinile pe suprafața biroului și îmi zâmbește scurt.

– Am trăit fără nici o grijă și, ce să vezi, dintr-o dată sunt persoane care îmi vor răul. Nu este asta ciudat? îmi pune el întrebarea și îl văd cum își ridică o sprânceană spre mine….

Parea ușor ciudată întrebarea lui și îmi simt inima cum începe să bată și mai tare decât o făcea deja.

– Nu înțeleg lumea afacerilor….îi spun sec.

– Aha… spune pierdut în gânduri.

– Am nevoie să te uiți pe dosarele lor și dacă vezi ceva ce îți place să îmi spui. Am încredere în abilitățile tale, doar m-ai salvat …și chiar de două ori…rostește rapid și apucă acel teanc de dosare și mi le trântește în față.

Le privesc și mă abțin să nu râd. Chir credea că eu sunt cel mai potrivit să îi caut oameni pentru a-l păzi pe el? Pentru a-l ține în siguranță?  Avea să rămână dezamăgit.

Mă îndrept spre birou și iau primul dosar. Răsfoiesc rapid fără să citesc mai nimic. Nu mă interesa cine erau acei bărbați, mă interesa doar să fie cei mai proști, ca eu să îmi duc planul până la final fără să mă împiedic de ei . Și dacă el credea că eu mă voi asigura să îi angajez cei mai buni oameni, ei bine, nu putea greși mai mult.

– Sigur, domnule Hunter….încep să mă uit și las un dosar în partea mea stângă și îl trag pe următorul.

Forțele speciale …nu, îl așez în dreapta, și tot așa până ce teancul de dosare era împărțit pe biroul din fața mea în două teancuri.

– Astea, spun și mă ridic din scaun.

– …aici sunt cei care par mai slabi și aici cei care sunt mercenari, îi spun și îi împing dosarele din stânga ușor spre el.

Mă privește scurt și își îndreaptă atenția spre acele dosare.

– Perfect, le vei lua interviul, îl aud și îmi mușc interiorul obrazului.

– Pe mine mă plictisește genul asta de treabă…îmi spune rapid și se ridică în picioare ieșind din birou.

Mă trântesc înapoi în scaun și înjur în barbă.

Într-o oră, toți cei ale căror dosare le văzusem se aflau în fața mea. Erau 13 la număr și îi priveam curios. Erau undeva între 30 și 45 de ani.

– Bună ziua, le spun și privesc în jurul meu, sperând că el să își facă prezența și să nu mă lase pe mine până la final să vorbesc cu ei.

Ușa biroului se deschide și îl văd cum intră. Eu eram rezemat de birou și mă privește prima dată scurt pe mine și apoi spre ceilalți.

– Sunteți angajați…spune rapid și eu doar îl privesc plictisit .

Bărbatul ăsta cred că își dorea moartea cu adevărat.

– Vă voi spune fiecăruia în parte care va fi postul pe care îl veți ocupa. Acum vă rog să ieșiți afară, le cere și eu mă dezlipesc de pe acel birou vrând să ies dar mâna lui îmi prinde brațul atunci când vreau să trec pe lângă el și îmi întorc privirea spre el.

– Tu nu…rostește grav și îmi retrag brațul din mâna lui.

După ce iese și ultimul bărbat și închide ușa în urma lui, îl văd cum începe să facă pași mărunți în jurul meu. Era ceva în mintea lui, ceva ce mă făcea ușor alert. Dar nu mă mișc din acel loc și nici nu îmi schimb cu nimic mimica feței. Își ridică brusc privirea spre mine și face un pas în dreptul meu.

– Klaine…îmi aud iar numele ieșit din gura lui și îmi strâng mâna în pumn.

– De ce m-ai salvat? mă surprinde cu întrebarea și îmi mijesc ochii spre el.

Bărbatul ăsta ori era bipolar ori avea probleme cu capul. Îmi venea să îi spun că de prost, că trebuia să îl las să moară înecat. Aveam deja scuza perfectă și așa scăpam mai repede de el. Dar mă ardea sufletul să îl văd chinuit. Să îl văd în genunchi în fața mea implorând, așa cum o făcusem eu în trecut. Să se perpelească în focul iadului, cum am făcut-o eu 17 ani….nu o moarte rapidă, nu era soluția pentru el nu atâta vreme cât eu eram încă încătușat în această durere, în acest chin.

– Asta îmi este datoria….îi spun simplu și el mai face încă un pas până ce fețele noastre ajung destul de aproape.

– Atunci, de ce mă privești mereu de parcă ți-ai dori să îmi bagi un glonț în cap? îi aud întrebarea și îmi ridic o sprânceană pufnind ironic.

– Dacă voiam să fac asta, erai mort de mult, îi replic eu iritat de toate aceste întrebări ale lui.

– Îmi pare rău …îl aud și toată starea mi se schimbă automat.

Îl privesc atent în ochi, încercând să îmi dau seama dacă își bătea joc de mine sau vorbea serios. Pentru ce dracu îi părea rău?

– Îmi pare rău pentru ce ți-am spus aseară la piscină, în apărarea mea eram ușor băut în urma celor întâmplate peste zi, spune și își masează fruntea ușor cu două degete.

Înghit în sec și îl privesc tăcut. Își lasă mana în jos și își ridică iar ochii în ochii mei ținându-i acolo, chinuindu-mă pe mine sub acea privirea.

– Klaine..îi aud iar vocea și parcă asta mă trezește dintr-un coșmar.

Fac un pas în spate. De ce dracu ne aducea mereu atât de aproape, de ce se comporta în felul ăsta cu mine? Îmi bag mana în buzunar când, tot ce îmi doream era să îi trag in pumn. Începusem să mă simt din ce în ce mai amețit în prezența lui și mai furios și mai dezorientat.

– Încetează, mă trezesc spunând și îmi măresc ochii…așa cum o face și el….și mă încrunt spre el.

Nu știu exact cui i-am spus asta. Mie, care abia stăteam drept în prezența lui fără să îi sar la gât sau lui, care de câte ori îmi rostea numele mă irita, îmi aducea o stare de disconfort, o stare de greață în permanență.

Dar el face încă un pas spre mine privindu-mă și mai intens și atunci îmi vin în minte cuvintele lui de la piscină. Îmi ridic o sprânceană spre el…mai că îmi venea să râd….se părea că aflasem acum ceva nou despre el…. irișii săi jucau pe chipul meu și îmi trec rapid cu limba peste buze, nu că mi le simțeam uscate dar voiam să îi văd reacția. Ochii lui coboară rapid spre buzele mele și îmi repim zâmbetul…. te-am prins.

Se părea că șeful meu avea un secret și nu îl ascundea prea bine, cel puțin nu de mine. Am stat 17 ani în închisoare și recunoșteam un bărbat atras de alți bărbați. Când îl vedeam, sau poate că era imaginația mea, dar gesturile sale îl dădeau de gol…și fac ceea ce nu credeam că voi face vreodată. Dar trebuia să mă asigur de asta, trebuia sa fiu sigur că mă pot folosi de asta…că îmi va fi în  avantaj..fac eu de data asta un pas spre el și îl privesc în ochii, iar el își ridică rapid privirea în ochii mei.

– Poate …ai avut dreptate, îi spun eu încet aproape de urechea lui și când mă îndepărtez îi vad o ușoară roșeață pe obraz…mă abțin să nu zâmbesc triumfător pe buze dar eu doar îl privesc sec și rece….

– Ah… Klaine, îl aud…

– Îți place să te joci cu focul? mă întreabă și își ridică mâna atigându-mi cu vârful buricelor linia maxilarului…

Mă apucă de marginea sacoului și mă lipește de el și eu înghit în sec. Mintea mă făcea alert dar stăteam acolo privind spre el cum se apropia și mai mult de mine și îi simt buzele apăsând ușor peste buzele mele…

Mă uram acum….imaginea ei îmi apare în minte și mă îndepartez ușor de el. Eram roșu la față, dar nu de jenă nu din cauza sărutului său, ci de repulsie, de furie de durere…îl sărutasem pe cel ce îmi luase cea mai mare fericire…pe cel care îmi luase viața….mă uram acum și simțeam cum interiorul meu se face scrum. Eram putred în interior, eram sec,stricat….și totuși…acea atingere ușoară a lui …îmi făcea inima să bată mai tare ca niciodată și tot ce puteam să fac era să mă blestem singur….mă uram acum….