Aceste plăceri violente au un sfârșit violent
Și în triumful lor mor, ca focul și praful de pușcă.
Care, în timp ce se sărută, se consumă.
~ Romeo și Julieta, Actul II, Scena VI
TRU
– Lupul nostru cel mare și rău s-a întors din nou.
Îmi ridic privirea de la aparatul de cafea în timp ce colega mea, Carla, se oprește lângă mine, dându-mi un ghiont cu cotul și vorbind în șoaptă. Nu am nevoie să mă întorc și să-i urmăresc privirea prin restaurant ca să știu despre cine vorbește. Porecla și creșterea bruscă a pulsului meu sunt o dovadă suficientă.
Au trecut șapte săptămâni de când bărbatul în negru a venit ultima dată. Șapte săptămâni de când n-am mai văzut părul ăla negru și des, mâinile aspre, si acele costume scumpe Armani, pe care degeaba le poartă. Poți încerca să îmbraci un leu cât vrei, dar tot va fi evident că el este regele junglei.
-Nu e al meu, spun pe același ton scăzut, privind cafeaua cum se scurge încet în carafa de sticlă și simțindu-mi bătăile inimii în fiecare parte a corpului meu. Îmi este greu să nu mă întorc și să nu mă uit la el. Dificil, dar nu surprinzător. Nu am cunoscut niciodată un alt bărbat de care să-mi placă mai mult să mă uit.
Carla își bate joc zicând-mi:
– A stat la aceeași masă la care doar tu servești, timp de un an, Tru.
– Unsprezece luni. Dar cine le numără?
– Dacă e ziua ta liberă când vine, pleacă. Le-a respins pe toate celelalte chelnerițe care au încercat să flirteze cu el, inclusiv pe mine, iar sânii ăștia nu dau greș niciodată – și e al naibii de sigur că nu vine aici pentru mâncare.
Ea face o față pe farfuria din mână. Unsoarea se scurge de pe o grămadă de carne de vită în conservă, galbenă ca flegma, deja închegată. Buddy’s All Night Diner nu este cunoscut pentru pentru calitatea preparatelor sale.
– Nici cu mine nu vorbește, în afară de a-și comanda cafeaua.
Carla își dă ochii peste cap.
– Te rog. Omul vorbește destul de grăitor prin ochii ăia mari și răi de lup. Într-una din zilele astea, te va înghiți ca pe bunica Scufiței Roșii.
Zâmbesc, clătinând din cap.
– Sigur… Așteaptă doar să vină momentul cu luna plină perfectă, nu-i așa?
Își înclină capul pe spate și scoate un strigăt moale de lup owOooo spre tavan.
– Pleacă, nebuno! Încerc să lucrez aici.
Legănându-se, se îndepărtează pentru a livra hașișul chelului de la masa 12. Îmi iau un moment să respir încercând să-mi liniștesc nervii, apoi iau o cană de pe raftul de deasupra aparatului de cafea și mă îndrept spre masa lupului.
El mă așteaptă.
Mă urmărește.
Fără zâmbet, ca întotdeauna, cu ochii negri și arzători și cu genul de concentrare și liniște pe care nu le-am văzut decât în documentarele cu feline mari care așteaptă în ierburi înalte să treacă o gazelă. Întotdeauna mă privește așa: în foame și tăcere. Dar, spre deosebire de o felină africană la pândă, privirea lupului ține ceva precaut în interior. Un fel de reținere forțată. Mâinile îi sunt întinse pe masa zgâriată, în timp ce mă privește cum mă apropii, ca și cum acesta ar fi modul lui de a-și păstra controlul. Concentrându-mă să par nonșalantă, mă opresc în fața lui, lângă masă, pun cana jos și îi torn o cafea. Îi place la fel cum pare să-i placă orice altceva: neagră. Îi spun cu timiditate:
– Bună, mă bucur să te revăd.
Mă bucur că imi pot păstra vocea neutră în ciuda fluturilor din stomac și nodului din gât. Cu toate că nu am împărtășit o conversație reală cu el, omul a fost un iad pentru nervii mei.
El murmură:
– Este o plăcere să te văd.
Oh, acel accent irlandez. Aproape uitasem cât de delicios este. Bogat și gutural, cu un zgomot ca o toartă. Reprimându-mi un fior, îmi ridic privirea și îi arunc o încercare eșuată de zâmbet.
El nu mi-l întoarce.
Așa cum am obiceiul de fiecare dată când mă vizitează, mă răsfăț cu un inventar al tatuajelor sale vizibile. Unul decorează fiecare articulație a degetelor de la mâna stângă. Stele. O coroană. Un cuțit înfipt într-un craniu. Un altul este un pătrat negru care pare să acopere altceva. Acestea mă fascinează, la fel ca și vârful tatuajului care iese din gulerul cămășii sale albe și apretate. Această colecție de cerneală mi se pare interesantă și misterioasă, exact ca și el.
Hotărând că astăzi va fi ziua în care vom avea în sfârșit o conversație, îmi fac curaj și îmi iau inima în dinți:
– Frumoasă vreme avem, nu-i așa?
Am încercat să combin comentariul cu un ușor sarcasm – ceea ce ar fi fost potrivit având în vedere cât de proastă este vremea dar a ieșit greoi și plat, ca o cărămidă căzută pe masa dintre noi.
Lupul se uită la mine într-o tăcere insesizabilă. Cel mai mic semn că m-a auzit apare între sprâncenele lui întunecate. Obrajii mi se încing de jenă. Tocmai când sunt pe cale să mă întorc și să plec, el spune brusc:
– Îmi place când plouă în oraș. Îmi amintește de casă.
Judecând după privirea de pe fața lui, nu se aștepta la asta.
Îl întreb timid:
– Acasă este Irlanda?
El ezită, ca și cum s-ar fi hotărât dacă să răspundă sau nu. Apoi pur și simplu dă din cap. Îmi imaginez mlaștini întinse cu smocuri mov de urzici, dâre cenușii de ceață care se strecoară printre castelele medievale si căsuțe fermecătoare care escaladează țărmul unui oraș de la malul mării.
Examinându-mi expresia cu ochi ageri, mă întreabă:
– Ai fost acolo?
– Nu.
– Dacă îți plac locurile sălbatice, ar trebui să mergi.
Eu spun pe nerăsuflate:
– Îmi plac locurile sălbatice. Și lucrurile sălbatice.
Ținându-mi privirea, lupul spune încet:
– Și ție.
Nu este o întrebare. O spune ca și cum ar reflecta la asta. La ce lucruri sălbatice aș putea să mă gândesc în mod special. Așa că, bineînțeles, pentru că sunt agitată, încep să bâigui.
– Am vrut să spun că sunt obișnuită cu locurile sălbatice. Am crescut într-un orășel din Texas, în mijlocul pustietății, unde cerul este atât de albastru încât e orbitor, iar câmpiile se întind la nesfârșit și există un milion de lucruri care te pot ucide, de la tornade la scorpioni, șerpi veninoși, și până la cei pe jumătate orbi și pe jumătate beți cãrora le place să se antreneze să tragă la țintă în curtea din spate duminica după biserică, când vine familia la prânz și tu porți haina de blană falsă pe care ți-a luat-o bunica ta de Crăciun, care din nefericire seamănă cu o căprioară.
În urma acestui discurs înfiorător, toate micile zgomote din restaurant par dureros de puternice. Ploaia de pe acoperiș sună ca și cum ar fi o ploaie de gloanțe.
Lupul se uită fix la mine, răpus. Nu a mai văzut niciodată o asemenea epavă ca mine.
– Ei bine, te las să-ți bei cafeaua. La revedere!
Cu obrajii arzând, mă grăbesc să mă întorc în bucătărie. Din nefericire, este un format în stil deschis, așa că patronii pot vedea direct pe lângă tejgheaua din față, la grătar, mese și zona de pregătire de dincolo. Trebuie să ocolesc colțul din spate, unde este frigiderul mare, ca să pot plânge în privat.
Diego, bucătarul care se ocupă de comenzi scurte, îmi aruncă o privire întrebătoare în timp ce trec pe lângă el. Carla mă găsește treizeci de secunde mai târziu, stând acolo plângând cu ibricul de cafea încă strâns în mână.
– Ce faci?
– Mă rog pentru un anevrism cerebral. Dacă nu se poate, atunci mă voi mulțumi cu un fel de dezastru natural care mă va ucide rapid dar care să lase un cadavru care să arate bine.
Carla se gândește un moment.
– Aș spune o inundație rapidă, dar…dar te-ai balona foarte mult. În plus, înecul ar fi prea înfricoșător.
Ea își strânge buzele, gândindu-se:
– Poate o clădire care să se prăbușească peste tine?
– Da, dar atunci aș fi strivită. Nu vreau să arăt ca o clătită când mă vor scoate din dărâmături.
– Ce importanță ar avea cum ai arăta? Ai fi moartă.
Suspinul meu este greu și fără speranță.
– Singurele lucruri pe care mama mea le iubește mai mult decât Dolly Parton sunt concursurile de frumusețe și cosmeticele Mary Kay. Dacă și-ar vedea fiica arătând urâtă, chiar și moartă, ar fi fost sfârșitul ei.
– Exagerezi.
– Nu o cunoști pe mama mea.
– Și mă consider norocoasă. Oricum, tipul de la masa 12 vrea altã cafea.
– De ce nu te poți duce tu?
Carla se uită la mâna mea.
– La naiba. De ce nu cumpără Buddy o altă mașină de cafea pentru groapa asta de gunoi?
– Pentru că costă bani. Știi asta. Acum du-te și la masa doisprezece.
– Nu pot. Mă ascund.
– De ce naiba te ascunzi?
– Știu că e greu de înțeles pentru tine, pentru că tu că nu ai genul de personalitate care să poată transforma o discuție de 60 de secunde într-o conversație de saizeci de secunde de umilință personală, iar eu nu-mi pot arăta din nou fața în prezența lui.
Carla își încrețește nasul. Știe deja că e de rău.
– Oh, nu. Ce i-ai spus?
– Ești pregătită pentru asta? La revedere! De parcă mi-aș canaliza-o pe
Julie Andrews din interior.
– Nu ai făcut-o.
Râsul meu este plin de disperare întunecată.
– Oh, da, sigur că da. Și asta după ce i-am împărtășit o anecdotă spirituală despre momentul în care vărul meu Bubba Joe m-a împușcat.
Carla se uită la mine cu groază.
– Te rog, spune-mi că nu ai un văr pe nume Bubba Joe.
– Mâna pe Biblie. N-aș putea să inventez așa ceva.
– Wow. Condoleanțe. Și el te-a împușcat?
– Eu da, dar idiotul ăla mi-a împușcat partea din spate a mașinii cu atâtea gloanțe încât părea că a fost invadată de molii. Apropo, îți mulțumesc că ai fost șocată mai mult de numele lui decât că m-a împușcat. Apreciez sprijinul.
– Vei trăi. Acum du-te și servește-l pe tipul de la masa 12. Și încearcă să nu vorbești. Nu pot să te las să rămân fără bacșiș.
Ea se întoarce și pleacă, ticăloasa fără inimă. Îndreptându-mi umerii, îmi promit că nu voi vorbi cu lupul. Anxietatea mea socială paralizantă m-a umilit.
Viața este nedrept de grea pentru introvertiți. Ceva la fel de comun ca interacțiunea cu un alt om care respiră ne poate da peste cap si ne poate face să ne dezechilibrăm zile întregi. De fapt, nu sunt sigură dacă socializarea are măcar vreun beneficiu tangibil. Dacă nu ar trebui să muncesc pentru a trăi, nu mi-aș părăsi niciodată apartamentul. Din nefericire, sunt adesea confundată cu o extrovertită, deoarece când sunt nervoasă, vorbesc la nesfârșit. Nu pot număra de câte ori a trebuit să mă ascund într-o cabină de baie pentru a putea face exerciții de respirație profundă pentru a încerca să mă calmez.
Mă întorc în sala de mese fără să mă uit în direcția lupului. Când ajung la cheliosul de la masa 12, acesta mârâie si îmi mulțumește cu o gură plină de hașiș, în timp ce îi umplu ceașca. Apoi simt un pocnet ciudat pe piele. E ca un curent electric, înțepător și fierbinte. Mă uit în sus. Lupul se holbează la mine prin cameră ca și cum m-ar fi prins în vizorul unei arme. Îmi ascund nervos o șuviță de păr după ureche și mă grăbesc înapoi la tejghea, pun carafa de cafea în aparat, apoi încep să șterg lucrurile și să fac ordine. E târziu și sunt doar doi clienți, dintre care unul nu mănâncă, așa că nu am prea multe de făcut, în afară de a munci, în timp ce mă întreb care este numele real al lupului, dacă este căsătorit și dacă acesta este ultima dată când îl voi vedea. Probabil că acum vorbește la telefon încercând să găsească un nou loc pentru a-și savura cafeaua fără a da peste chelnerițe cu probleme mentale.
După o clipă, o voce gravă din spatele meu spune:
– Am fost împușcat de un țăran pe jumătate orb și pe jumătate beat.
Speriată, sar și mă întorc. Iată-l, stând de cealaltă parte a tejghelei, cu o față întunecată și feroce și superb, privindu-mă ca și cum nimic altceva nu ar exista în restaurant, în oras, în lume.
– Doar că nu era un țăran. Sau pe jumătate beat. Face o pauzã în mod semnificativ.
– Și nici pe jumătate orb.
Ochii lui întunecați îmi transmit un avertisment pe care îl primesc tare și clar:
–Sunt periculos. Stai departe de mine.
Prea târziu. Ochii lui flămânzi și vocea hipnotică deja m-au prins. În ciuda promisiunii pe care mi-am făcut-o mie însămi, trebuie să știu mai multe.
– Deci am fost împușcați amândoi.
– Da. Este un lucru interesant de avut în comun, nu-i așa?
De parcă aș putea să gândesc în acest moment. Masculinitatea lui îmi face ravagii în creier. Dar sunt destul de sigură că întrebarea lui era retorică, așa că am tăcut. Privirea îi coboară spre ecusonul meu.
– Tru, citește el.
– Este prescurtare de la ceva?
Am ezitat, dar am decis să merg mai departe și să-i spun povestea.
– Este prescurtarea de la Truvy. Am fost botezată după melodia lui Dolly Parton din filmul Steel Magnolias. Ea conducea un salon de înfrumusețare.
Lupul își înclină capul, așteptând ca eu să îi ofer un explicație care să aibă sens. Va trebui să aștepte mult timp pentru asta.
– Mama mea este o mare fană a lui Dolly. Toate fiicele ei se numesc după un personaj dintr-unul din filmele lui Dolly.
Sună și mai rău cu voce tare. Nervii mei nu mai rezistă și încep să mă bâlbâi.
– Sora mea mai mare este Doralee, care era o secretară obraznică în Nine to Five. Apoi mai este Mona, care a fost numită după madama care conducea un bordel numit The Chicken Ranch din Cel mai bun bordel din Texas. Îmi pare rău pentru Mona în legătură cu asta, dar, sincer, e un pic cam ciudată așa că îi este de folos să fie numită după o prostituată. Sau poate că e îndreptățită și pentru că e numită după o prostituată? Niciodată nu m-am gândit la asta.
– Mai este Louisa. Este o altă Steel Magnolias, pentru că este personajul preferat al mamei mele din filmul preferat al mamei mele. Numele se potrivește pentru că personajul a fost morocănos și irascibil, la fel ca și sora mea.
– La sfârșit, sunt eu, Truvy. Copilulul cel mic. Suntem patru surori, dar mie tata mi-a dat numele. Din fericire, nu este un fan al lui Dolly.
De parcă tot ce tocmai am dezvăluit este complet normal, lupul dă din cap.
– Asta mai este ceva ce avem în comun. Și eu sunt unul din opt.
Conștiința mea de sine dispare pentru că sunt prea ocupată să fiu șocată.
– Glumești?
– Părinții mei au fost irlandezi catolici. Din vechea școală. Pentru ei, avortul era un păcat de moarte.
Spun cu ironie:
– Mi-aș fi dorit ca părinții mei să fi avut o scuză religioasă. Eu sunt sunt destul de sigură că erau prea săraci ca să-și permită un avort.
Lupul se holbează la mine ca la un extraterestru. Sunt sigură că am spus ceva greșit, până când spune:
– Și ăsta e numărul patru.
– Numărul patru? Ce înseamnă asta? Um…
– Eu provin dintr-o familie săracă. La fel și tu. Asta e al patrulea lucru pe care îl avem în comun.
Pare deranjat de acest fapt. Nu-l învinovățesc. Fac o glumă.
– Dacă îmi spui în continuare că aroma ta preferată de înghețată este fistic, probabil că suntem destinați să fim împreună pentru totdeauna.
Doamne, cuvintele astea chiar au ieșit din gura mea.
Am rostit oribila propoziție acestui bărbat devastator care se holbează la mine în tăcere de parcă ar vrea să mă înghită. Din păcate, nu o face. E timpul să salvez ceea ce a mai rămas din respectul de sine.
– Ei bine, a fost o plăcere să stau de vorbă cu tine, dar ar trebui să mă întorc la muncă.
Mă studiază cu o intensitate de nedescris. Niciunul dintre noi se mișcă. Pur și simplu ne privim unul pe celălalt. Căldura îmi sufocă obrajii.
Un mușchi i se flexează în maxilar. Sunt nouăzeci la sută sigură că știe că sfârcurile mele se întăresc. În cele din urmă, se mișcă. Fără să-și ia privirea de pe fața mea, el își bagă mâna în haină, își scoate portofelul și scoate câteva bancnote,și le așează pe tejghea. Închide portofelul și îl strecoară înapoi în buzunarul hainei.
Pentru o clipă, pare că încearcă să se hotărască în privința a ceva, cu fruntea încruntată și expresia gânditoare. Apoi expiră o respirație lentă.
– Lucrezi mâine seară?
Nu îndrăznesc să deschid gura din nou, așa că dau pur și simplu din cap. Lupul dă și el din cap. Dintr-un motiv ciudat, mi se pare că am stabilit o întâlnire. Când se întoarce și începe să se îndepărteze, eu aproape că alunec pe podea de ușurare. Dar apoi se întoarce și mă prinde în una din privirile lui înfometate.
Cu o voce joasă și răgușită, îmi spune:
– Apropo, domnișoară aroma preferată de înghețată este fisticul.
Îmi ține privirea suficient de mult timp pentru ca eu să am o tresărire de inimă, poate chiar un atac de cord, apoi se întoarce și pleacă, dispărând.
