TRU
În momentul în care mă întorc de la serviciu, e trecut de ora unu dimineața, plouă mai tare decât mai devreme și sunt în așa o stare de îngrijorare cu privire la ce s-ar putea întâmpla dacă Lupul intră în restaurant în următorul meu schimb, încât trebuie să-mi torn un pahar de vin ca să mă calmez. Sprijinindu-mă de tejgheaua din bucătărie și uitându-mă în ploaie, mi-l imaginez.
El este tot ceea ce nu sunt eu. Sofisticat. Interesant. Sigur pe sine. Mai în vârstă. Cel puțin zece ani, poate cincisprezece.
Presupun că ar trebui să mi se pară ciudat că cineva ca el ar putea fi interesat de cineva ca mine, dar am sentimentul că e genul de om care observă lucruri pe care alții nu le observă.
El nu doar se uită. El vede.
Poate că ceea ce vede când se uită la mine sunt lucrurile pe care eu încerc din greu să le ascund de toți ceilalți. Toată neliniștea mea și toate dorințele întunecate.
Sau poate că asta e doar o iluzie.
Îmi termin ultima înghițitură de chardonnay ieftin când aud sunetul înăbușit al unui plâns.
– Oh, scumpo, spun către bucătăria goală, oftând. Ce a făcut de data asta?
Lăsând paharul de vin pe tejghea, pășesc desculță prin apartament și bat ușor la ușa colegei mele de cameră.
– Hei, Elliebellie. Ai nevoie de ceva?
Se aud niște zgomote, apoi sunetul lui Ellie care se târăște spre ușă. Deschizând, își freacă cu pumnul un ochi roșu și umflat. Părul ei scurt și negru este nearanjat. Camera ei miroase a șosete murdare și a vise pierdute.
– Sunt bine, spune ea sughițând.
– Tocmai mă uitam la A Dog’s Purpose. Nenorocitul ăla de film ar trebui să aibă un avertisment de declanșare.
– Eu nu l-am văzut niciodată. Despre ce este vorba?
– E vorba despre un câine care tot moare și se reîncarnează cu toate amintirile din viețile sale anterioare și încearcă iar și iar să găsească scopul vieții, până când, în cele din urmă, el se reîntâlnește cu stăpânul său original, care era un băiețel atunci când câinele a fost eutanasiat în prima sa încarnare, dar acum băiatul este un bătrân, iar la sfârșit câinele povestește că adevăratul sens al vieții este să găsești acea persoană cu care trebuie să fii.
– Cât de îngrozitor este asta?, se plânge ea.
– Chiar și un câine fictiv poate
găsi dragostea adevărată!
Ellie a trecut recent printr-o despărțire urâtă de fostul ei iubit. Aceasta a fost a patra sau a zecea, nu pot să țin socoteala. De fiecare dată când se despart, ea jură că a terminat-o cu el. Dar în câteva săptămâni sunt din nou împreună și ea uită în mod convenabil toate modurile în care el a rănit-o înainte. Toată indiferența, toate minciunile, toate celelalte fete cu care el a umblat. Nu voi înțelege niciodată.
Când fostul meu iubit m-a înșelat la șase luni după ce ne-am mutat în Boston împreună, i-am aruncat toate hainele într-o grămadă mare în mijlocul trotuarului și am dat foc la grămadă. Poate că sunt introvertită, dar am temperament. Dar, ca prietenă al lui Ellie, nu e treaba mea să judec.
– Vrei niște înghețată? Am luat o cutie în drum spre casă.
– Ești drăguță, spune ea cu jale. Dar cred că doar o să mă uit la o reluare a emisiunii Seinfeld.
Fac o grimasă.
– Mulțumesc pentru că mi-ai împărtășit prea mult. Sunt marcată pentru o viață. Oricum, noapte bună!
Închid ușa. Mă îndrept direct spre camera mea înainte de a auzi vreun dispozitiv cu baterii pornind la viață și mă închid în casă pentru noapte.
A doua zi plouă din nou, căzând peste mine în timp ce fug de la ultimul curs la parcare. Capul meu rămâne uscat, dar asta e tot. De la brâu în jos, sunt udă. Îmi arunc umbrela pe bancheta din spate a mașinii mele de teren dărăpănată Corolla, îmi pun laptopul și cărțile pe scaunul pasagerului, îmi scot cheile din geantă și pornesc mașina. Deși suntem în luna mai, primăvara în Boston este imprevizibilă. De curând, fost un val de frig neplăcut. Îmi îngheață fundul de frig și tremur ca o nebună. Aerul condiționat nu a funcționat niciodată, dar din fericire, aeroterma e o campioană, suflând aer cald pe obrajii mei înghețați după doar câteva minute.
Fac o scurtă oprire la apartament pentru a mă schimba în uniformă și a mănânca ceva, apoi mă îndrept din nou spre ieșire, de data aceasta în galoși, cu haina mea grea de iarnă închisă până la bărbie.
Când intru pe ușa de la Buddy’s, Carla se uită la mine și începe să râdă.
– Arăți de parcă ai pleca într-o expediție la Arctic.
Îi trimit o privire încruntată.
– Locuiești în Boston de aproape doi ani, puștoaico. Sângele tău subțire din sud ar fi trebuit să se îngroașe până acum.
– Da, da, mormăi eu, făcându-i semn să plece și dorindu-mi să fi avut bunul simț să mă înscriu la facultatea de drept din Florida sau California. Aș fi putut să am un bronz și reflexii blonde chiar acum, în loc să fiu udă și înghețată.
În bucătărie, Diego este la grătar, întorcând un burger. El își mișcă bărbia spre mine în semn de salut când trec pe lângă el. Dinții lui albi sclipesc în timp ce zâmbește.
– Aproape ai întârziat din nou, chica.
– Aproape că am întârziat pentru multe lucruri, Diego.
Zâmbetul lui devine mai larg.
– Aproape îndrăgostită de mine?
Aceasta este gluma noastră continuă. De fapt, cred că e gluma lui. Glumește cu fiecare femeie sub 70 de ani, dar scapă basma curată de acest flirt scandalos, pentru că de fel el este blând și dulce, nu libidinos.
– Nu încă, dar o să te anunț dacă se întâmplă.
– Ah, îmi frângi inima! Își strânge pieptul
dramatic, apoi întoarce burgerul și începe să fluiere, uitând instantaneu de durere.
E sexy într-un fel care te cuprinde. La prima vedere, el pare obișnuit. Nu e înalt sau scund, nu e corpolent sau slab, doar un un tip obișnuit, cu părul șaten și ochi căprui, de douăzeci și ceva de ani. Apoi, într-o zi, vei observa că are un zâmbet minunat. Câteva săptămâni mai târziu îți vei da seama că ochii lui căprui obișnuiți au o strălucire irezistibilă. Apoi, la un moment dat, te va surprinde ridicând ceva greu și vei observa inflexiunea impresionantă a mușchilor de sub tricoul său alb. Atunci întreaga imagine devine clară și te gândești:
Huh, e drăguț.
Dar apoi respingi acest gând pentru că te combini cu colegii de serviciu, și ultimul lucru de care ai nevoie este o relație care să te distragă de la propriile obiective. Obiective, de exemplu, cum ar fi absolvirea facultății de drept pe care nu ți-o poți permite, dar pe care te chinui să o termini, și ai făcut asta doar ca să-ți urmărești fostul în cealaltă jumătate de țară, unde el începea programul de pregătire pentru medicină.
În sala de pauză a angajaților, îmi ascund poșeta și haina din dulapul meu și îmi las galoșii de gală lângă ușa din spate. Mă schimb în pantofii confortabili pe care îi păstrez aici și îmi răsucesc părul într-un coc dezordonat cu un elastic, apoi îmi leg un șorț alb în jurul taliei uniformei mele. Este o rochie clasică de chelneriță, cu pantaloni scurți și bluză scurtă, guler alb și manșete albe la mâneci, dar este neagră, în loc de roz sau albastră. Așa că, în loc să arate ca Flo “kiss my grits” din acel serial vechi, arăt ca o cameristă de hotel. Cred că Carla face de două ori mai multe bacșișuri decât mine din cauza sânilor ei mari, dar sunt bine așa, pentru că proprietarul, Buddy, este flexibil cu programul meu de la școală și mă lasă să-mi iau liber cât de mult am nevoie.
Primele ore ale turei mele sunt aglomerate. E ora cinei, și avem o mulțime de clienți obișnuiți. Până la ora zece însă, mulțimea s-a redus. Până la ora unsprezece, mai rămâne doar un singur tip care stă la capătul tejghelei și se holbează cu melancolie în cafeaua lui. Până la miezul nopții, pleacă și el. Apoi rămân doar eu, Carla, Diego și certitudinea mea e din ce în ce mai mare că nu-l voi mai vedea niciodată pe Lup. L-am speriat cu poveștile mele terifiante despre Texasul rural. El probabil crede că printre hobby-urile mele preferate se numără împușcatul de ciocănitori în lenjerie intimă, să mă bat cu pumnii la cursele NASCAR, și să fac curse pentru a cumpăra bere de la magazinele de cartier cu caprele mele de companie în spatele camionetei mele.
Tocmai când renunț la orice speranță, clopoțelul de deasupra ușii din față se aude și iată-l.
Străinul înalt, brunet și chipeș care mă poate tulbura cu o privire și care nu mi-a spus nici măcar o dată numele lui în unsprezece luni. Se oprește la un metru de ușă și se holbează la mine, stând în picioare. Îngheț în spatele tejghelei. Nu face nicio mișcare să se apropie sau să se așeze. Îmbrăcat în costum negru și cravată, cu părul dat pe spate, cu o față frumoasă și ochii negri și frumoși, care ard în timp ce mă privesc, arată ca un asasin supermodel. Sunt cuprinsă de un impuls nebunesc de a traversa restaurantul în fugă și de a mă arunca în brațele lui.
Carla trece pe lângă el cu carafa de cafea într-o mână și o cană în cealaltă. În sinea ei, ea spune:
OwOooo!
Inima mea are nevoie de un defibrilator în timp ce privesc fără suflare cum Carla se apropie de Lup. Îi spune ceva, arătând spre o masă din sectorul ei. Încă se uită fix la mine. Ea se uită la mine peste umăr, zâmbește, apoi se întoarce spre el și spune altceva, prea încet ca să aud. El se uită înainte și înapoi între noi doi, ezitând, apoi își linge buzele.
Este un gest atât de simplu, fără noimă, dar atât de sexy încât aproape că mă face să gem cu voce tare. Și Carla simte asta. Se balansează înapoi pe tocuri. Când ea se întoarce și se îndreaptă spre mine, are falca slăbită și are privirea sticloasă a cuiva care a fost hipnotizat.
De data aceasta, când trece pe lângă mine, vocea ei este instabilă. Cuvintele îi ies în grabă, cu respirația tăiată.
– Ovarele mele au explodat, am nevoie să mă duc să mă întind, omul ăla e…foc.
– Carla.
Se oprește și se uită la mine.
-Dă-mi ibricul de cafea.
Se uită în jos la el ca și cum nu nu și-ar aminti de ce îl ține în mână. Cunosc sentimentul. Mi-l împinge, împreună cu cana. Apoi se îndreaptă în spate, probabil ca să se închidă într-o cabină din toaleta femeilor pentru o sesiune viguroasă de auto-plăceri. Nu o pot învinovăți. Nu am schimbat nici măcar o vorbă cu el încă și chiloții mei deja fumegă.
Căldura îmi pulsează în obraji când mă apropii de el, oprindu-mă la câțiva metri distanță și încerc cu disperare să nu strălucesc de conștiința de sine.
– Bună!
– Bună seara!
Vocea lui este răgușită. Expresia lui este sumbră. Arată că nu e foarte sigur că acest simplu salut cu mine este o idee bună. Dar am fost examinată sub privirile a destui bărbați ca să știu că, indiferent de cauza ambivalenței sale, oricât de mult ar ezita, el va rămâne să vorbească cu mine. Recunosc dorința când o văd. A ținut-o în frâu înainte, dar acum a scăpat din lesă.
Lupul ăsta mă vrea.
Și mai problematic este că și eu îl vreau pe el, și știu că nu ar trebui. Lupii se pot împerechea pe viață, dar tot sunt animale sălbatice periculoase.
Sunt la fel de probabil să fiu mușcată ca și sărutată.
Fac un gest fără cuvinte către masa în care stă el de obicei. El mai ezită o clipă, apoi își trece o mână pe partea din față a sacoului de costum și se așează. Îi torn cafeaua în cană, simțindu-i privirea pe mine, mă simt euforică, nervoasă și puțin speriată.
– Pot să vă mai aduc ceva?
Ochii lui sclipesc. Când se uită la gura mea și își afundă dinții în buza inferioară, aproape că mă prăbușesc. Cu vocea lui joasă, spune:
– N-ar trebui să fiu aici.
Habar n-am cum să răspund la asta.
– Um…bine?
– Ar trebui să fiu în cealaltă parte a orașului în acest moment, să mă ocup de afaceri. Afaceri pe care nu-mi pot permite să le las deoparte. În schimb, sunt aici. Ai înțeles?
Sunt pe punctul de a spune nu, dar mă răzgândesc. Un fel periculos de adrenalină a început să-și facă drum prin sângele meu, împletind magie în venele mele, făcându-mă să simt că orice este posibil.
Mă face îndrăzneață.
Inima îmi bate cu putere, îl privesc în ochi și îi spun încet:
– Da. Ai lucruri importante de făcut, dar ai venit aici ca să să mă vezi, chiar dacă ai vrea să nu vrei, și este împotriva bunului tău simț. Ca să știi, și eu te plac.
Cu maxilarul încleștat, mă privește în tăcere fulgerătoare.
L-am surprins. Îmi place că l-am surprins. El nu pare a fi un om care să fie surprins de multe lucruri.
– Nu ai un bărbat, atunci.
Wow. Cum a reușit să facă asta să sune ca și cum ar fi “Beng peste masă și ridică-ți fusta”, nu voi ști niciodată. Carla a avut dreptate: bărbatul e foc.
Îmi masez gâtul, mutându-mi greutatea de pe un picior pe altul, dureros de conștientă de căldura care se răspândește dinspre obraji până la gât.
– Nu, sunt singură. Mă uit la mâna lui stângă, la degetul lui inelar gol.
– Tu?
El spune aspru:
– Nu, o relație nu s-ar potrivi cu
stilul meu de viață.
Îndrăzneala încă curge prin mine, și spun tăios:
– Deci, îți plac aventurile de o noapte?
– Nu. Nu-mi place nimic. Adică, nu până acum.
Se uită înfometat la mine. Aud un “Până acum” nerostit și carnea de pe brațele mele se ridică în piele de găină. Pun ibricul de cafea pe masă, mă strecor la masa de vizavi și mă așez pe scaun. În fața lui, îmi încrucișez mâinile în poală și spun:
– Cred că acum ar putea fi un moment bun să-mi spui cum te cheamă. Nu pot să te tot strig “Lupul” în minte la nesfârșit.
Un zâmbet slab îi ridică colțurile gurii. Mă distrez că îl amuz. Dar, în loc să se preteze la joc, el emite o remarcă surprinzătoare.
– Dă-ți elasticul jos.
Îmi arcuiesc sprâncenele.
– Poftim?
– Părul tău. Scoate-l din coc.
Bine, deci are toată chestia cu masculul alfa. Probabil că e obișnuit să dea ordine și să-și pună slugile să le execute. Din nefericire pentru el, eu sunt la fel de încăpățânată ca și el, temperamentală și ranchiunoasă. Singurele comenzi pe care le accept sunt pentru mâncare.
– Mai întâi de toate spune-mi numele tău. Apoi, poate că vom face schimb de numere de telefon. Apoi poate că vom ieși la o întâlnire. Tu nu prea arăți ca un tip care merge la mini-golf, așa că, cina? Da. Cina. Mă duci într-un loc drăguț, voi râde la toate glumele tale, vom ajunge să ne cunoaștem mai bine. Apoi, poate că la un moment dat, după alte câteva întâlniri, îmi voi desface părul pentru tine.
Dar asta e ceva ce se câștigă. Nu știu cu ce fel de femei ești obișnuit, dar mama mea nu a crescut o albină muncitoare. A crescut o regină.
Mă holbez la el fără să zâmbesc.
– Și eu nu dau mierea pe gratis.
El tace atât de mult timp încât devine inconfortabil. Dar apoi el se apleacă peste masă, își înfășoară degetele și mă privește în ochi. Ai lui sunt aprigi și arzători.
– Și eu care credeam că ești timidă.
– Sunt, spun eu, dând din cap.
Mai ales cu străinii. Dar asta nu înseamnă că sunt o persoană îndrăzneață. Trăiesc cea mai mare parte a vieții mele în mintea mea, dar cuțitele ies la iveală atunci când este necesar.
Lupul se uită fix la mine. Niciodată, nu am mai fost privită cu o asemenea intensitate.
– Câți ani ai?
– Douăzeci și patru de ani. Tu câți ani ai?
– Mai mult de atât.
– Cu cât mai mult?
– Destul cât să știu că nu ar trebui să fac asta.
– Să faci ce? Să porți o conversație într-un restaurant de rahat
în mijlocul nopții?
Își linge din nou buzele. Îmi imaginez un leu care bate din palme.
pentru o pradă proaspătă. Privirea lui se plimbă pe îndelete pe fața mea.
Un mic fior mă străbate. Este corpul meu care recunoaște că, deși acest bărbat în fața căruia stau poartă un costum couture și un ceas cu care probabil că ar putea plăti
împrumuturile mele de student, el nu e deloc civilizat.
Pulsul îmi zboară și șoptesc:
–Atunci, de ce ești aici?
Pentru o clipă, e numai căldură și foame și este atât de concentrat pe mine încât cred că e pe cale să se arunce peste masă și să mă mănânce toată. Nu mai există nimic altceva pe lume, doar eu, el și acest fior de atracție care electrizează aerul dintre noi. Această ciudățenie de dorință și nevoie.
Își deschide gura să spună ceva dar se oprește. Buzele lui pline se strâng. Gura lui ia o înclinație necruțătoare. Căldura i se scurge din ochi până când se uită la mine cu o răceala de cremene. E ca și cum aș privi o ușă trântindu-se.
Se ridică brusc în picioare și se uită fix la mine, cu privirea lui plată și întunecată.
– A fost o plăcere să te cunosc, Tru. Sper că ai o viață frumoasă.
Înțelegând că este un rămas bun, mă las pe spate pe spătarul scaunul și mă uit la el pentru o clipă, neîncrezătoare. Apoi scot un mic râs.
– Și tu, la fel.
Îmi aruncă o ultimă și lungă privire la fața mea înainte de a se întoarce și pleacă.
