Întâlnire cu Şarpele Demon – Capitolul 14, volumul 2

Întâlnire cu Șarpele Demon / Encounter with a snake

☆═━┈┈━═☆

Volumul 2

Capitolul 14

Yi Mo plecase.

Părăsise reședința generalului și se întorsese peste noapte în munți, în pădurea casei familiei Shen, pe dealul solitar unde fusese îngropat Shen Qingxuan.

Stând cuibărit în curtea mică din munți, se uită la peisajul din jur care rămăsese neschimbat. Diverşi copaci începuseră să dea roade, iar fructele, atât coapte, cât și necoapte, atârnau de ramuri. Când încă mai locuia aici, lui Shen Qingxuan îi plăcea ca oamenii să-i dea fructe proaspete culese direct din copaci, refuzându-le pe cele spălate și curățate. Obișnuia să spună, „Sufletul fructului nu a plecat încă departe”. Adesea ținea în brațe piersici și prune proaspăt culese, pe care le mânca cu zeama lor picurându-i printre degete, uneori strâmbând din nas din cauza acriturii lor.

Ulterior, când părăsise munții și se întorsese în gospodăria familiei Shen, în timpul sezonului de recoltare, lui încă îi plăcea să se plimbe prin livadă. Xiaobao era mic pe atunci. Când obosea, îl lăsa pe acesta să se urce pe umerii lui pentru a culege fructe din copaci. Xiaobao alegea întotdeauna mai multe fructe deodată, toate fiind perfect coapte și dulci. Shen Qingxuan îl cobora apoi din copac, se așezau direct pe pământ și începeau să mănânce din fructe fără să le spele, mâncând până când fața li se înroșea de parcă ar fi fost beţi. În cele din urmă, ţinându-se de burtă, se întindeau, adormind sub copac.

Yi Mo abia dacă își mai amintea de câte ori îi cărase pe cei doi oameni beți înapoi în camerele lor, după ce mâncaseră fructe sub copaci.

Acum, reşedinţa familiei Shen dispăruse. Cu ani în urmă, un mare incendiu o transformase în ruine, iar perii și piersicii din curte dispăruseră fără urmă. Pe acea bucată de pământ fusese reconstruită o nouă reședință deținută de familia Fang, de asemenea o familie de negustori. Dar în comparație cu familia Shen de odinioară, aceasta era mult mai puțin distinsă. Grădina lor era stridentă și rudimentară, o reflectare a gustului urban. Yi Mo nu se mai dusese să o viziteze niciodată.

Numai acest munte rămăsese așa cum fusese el cu o sută de ani în urmă – roditor și plin de verdeață, cu ceața învăluind mereu izvorul termal din vârful său. Chiar și curtea mică casei de la munte era neschimbată. Dar, după doi ani de absență, mobilierul din curte se deteriorase din cauza expunerii exterioare. Scaunul de lemn de lângă trandafiri putrezise, iar cel care stătea cândva pe acel scaun, zâmbind în timp ce inhala parfumul trandafirilor, fusese îngropat demult sub pământ şi transformat în oase.

Yi Mo se simțea inconfortabil, ca și cum ceva îi apăsa greu pe inimă, îngreunându-i respirația. Voia să vorbească cu cineva, dar în jur erau doar păsări și animale sălbatice, ocupate cu pregătirea hranei pentru iarnă.

Yi Mo se duse la mormântul lui Shen Qingxuan. Tăbliţa funerară din piatră albastră se decolorase, fiind erodată de timp. Această piatră rezistentă își pierduse un strat din culoare, făcându-l pe cel din faţa ei să se întrebe ce altceva din această lume poate rămâne proaspăt și nepătat. Mormanul de pământ galben de deasupra mormântului lui Shen Qingxuan rămăsese netulburat, lipsit de buruieni, iar împrejurimile erau meticulos întreținute, un semn clar că fuseseră îngrijite de cineva în mod regulat.

Yi Mo știa că oricine vizita acest munte se oprea la acest mormânt, curățând praful, smulgând buruienile și arzând ofrande de hârtie în timpul sărbătorilor. Era ca și cum Shen Qingxuan devenise un fel de zeu al orașului Yongcheng.

Dacă reflectai un pic la asta, totul avea sens. Cu peste o sută de ani în urmă, vestea relației lui Shen Qingxuan cu un demon se răspândise în tot orașul. Cu cât informaţiile erau mai interzise şi ascunse, cu atât oamenii tânjeau mai mult după ele. Chiar și chestiunile banale se răspândeau din vorbă în vorbă dintr-un oraș într-altul. Deși amândoi fuseseră rezervați prin natura lor, această problemă nu putuse fi suprimată, răspândindu-se la scară largă.

Când Shen Qingxuan era în viață, îndurase mult dispreț și disprețuise mulţi oameni. În fața lui, oamenii îl numeau „Tânărul stăpân Shen”, iar pe la spate, adăugau epitetul „Stăpânul Iepure”, făcând aluzie la faptul că era pătruns pe la spate. După moartea sa, însă, aceiași oameni începuseră să-l vorbească de bine, să îl laude pentru virtuțile sale – amintind faptele sale bune şi eforturile sale de ajutorare în caz de dezastre, donațiile pentru construcția de poduri și finanțarea academiilor. Opinia publică se schimbase în întregime în favoarea sa, acțiunile considerate imorale sau necorespunzătoare nemaifiind menţionate în timpul vieții de după. Chiar și analele locale editate de administrația regională transformaseră relaţia lor într-o poveste romantică, consolidând-o ca pe o legendă locală.

La urma urmei, moartea era cel mai respectat lucru. În plus, piatra funerară a lui Shen Qingxuan purta o inscripție scrisă personal de către demon, care pretindea că era văduva supraviețuitoare a lui Shen Qingxuan.

Cine ar fi îndrăznit să-l denigreze acum? Cine și-ar risca viața atât de nechibzuit?

Ulterior, marele incendiu care mistuise gospodăria familiei Shen și care durase o zi și o noapte întreagă, fusese stins fără a lăsa urme de cadavre în urma sa. Zvonurile se schimbaseră din nou, oamenii spunând că Yongcheng era protejat de un nemuritor, iar acel nemuritor era nimeni altul decât cel al cărui nume era trecut pe piatra funerară a lui Shen Qingxuan.

De atunci, mormântul lui Shen Qingxuan nu fusese lăsat neîngrijit niciodată.

Yi Mo stătea cu picioarele încrucișate în fața mormântului, cu degetele mângâind piatra funerară. Era netedă, dar rece ca gheaţa. O mângâie o vreme, simțind un sentiment inexplicabil de sufocare – o frustrare de nedescris și de neevitat.

Singura persoană din această lume, care îi stătuse alături, îl înțelesese şi avusese grijă de el, era acum îngropată în pământ. Chiar dacă ar fi vrut să vorbească, nu era nimeni care să-l asculte. Putea doar să-și păstreze cuvintele în inimă și să le revadă în minte, ca un animal care rumegă.

După un moment de reflecție, Yi Mo se transformă în forma sa de șarpe. În loc să zăbovească pe lângă piatra funerară, el plonjă cu capul înainte în mormanul de pământ galben. Pământul alunecă în jos, dezvăluind o crăpătură prin care Yi Mo se strecură înăuntru.

Mormântul era negru ca smoala, impenetrabil de orice lumină. Mirosul de pământ se amesteca cu mirosul de lemn și oase putrezite, formând un miros urât și greu. Dar Yi Mo nu părea deloc afectat, continuând să se târască înainte până când atinse sicriul de lemn. Fără nicio ezitare, intră în el, făcând o gaură în suprafața sicriului. Mirosul din interior era și mai puternic.

Yi Mo se strecură în interiorul sicriului, oprindu-se abia atunci când simți rămășițele cadavrului. Se transformă din nou în formă umană și se întinse lângă el.

De îndată ce se întinse, simți ceva apăsându-l. Se întoarse repede într-o parte, doar pentru a se lovi din nou de ceva. Ce putea să fie? Cine altcineva mai putea fi în sicriu în afară de Shen Qingxuan? După ce fusese împins și înțepat de câteva ori, Yi Mo se enervă. Dădu toate oasele la o parte și îşi scutură degetele. Imediat o lumină verde apăru, luminând slab spațiul îngust, devenind treptat mai mare și mai strălucitoare.

Descoperise ceea ce îl apăsa: era osul degetului lui Shen Qingxuan. Ridicându-l, Yi Mo mormăi în sinea sa:

– Chiar și în această stare, tot nu te comporți adecvat.

Spuse acest lucru fără ruşine, fără a simţi că ar fi nepotrivit să invadeze sicriul cuiva, să se târască în el şi să-i ocupe teritoriul, ca și cum ar fi fost pe deplin îndreptăţit.

Folosind lumina de deasupra, Yi Mo se aşeză pe o parte și aranjă oasele cum trebuie. De asemenea, îndepărtă bucățile de pânză zdrențuite – hainele de înmormântare ale lui Shen Qingxuan – care se deterioraseră, considerându-le murdare. Găsindu-le inestetice, le dădu foc în sicriu, controlând flăcările cu puterea sa demonică pentru a nu provoca un incendiu.

După ce rearanjă toate oasele, Yi Mo găsi scalpul lui Shen Qingxuan, cu firele de păr încă atașate, și îl puse înapoi pe craniu. Cu toate acesta, găsindu-l neplăcut la vedere, ascunse scalpul și părul băgându-le sub pernă.

Cum nu mai avea nimic de făcut, Yi Mo se întinse din nou, ghemuindu-se pe o parte în interiorul sicriului. Stând cu fața la schelet, închise ochii, punându-și o mână deasupra pentru a se odihni pe oasele acestuia. Degetele îl zgâriau ușor, ca și cum oasele din brațele lui ar fi fost nu ale unui mort, ci ale unei persoane vii. Îi aminteau de acele momente în care Shen, atunci când îl îmbrățișa cu ochii închiși, în timp ce acesta își revizuia conturile sau citea câteva pagini, îi zgâria leneș corpul. Astfel de gesturi provocau de obicei câteva răsuciri jucăușe înainte ca el să își reia lectura, doar pentru a se agita din nou câteva pagini mai târziu. Deși se deranjau reciproc, în mod constant, se simțeau cumva naturali – pașnici și senini.

Yi Mo adormi în acest fel lângă schelet.

În timpul somnului, oasele se împrăștiară din nou din cauza mișcărilor lui. Coastele și oasele brațelor ajunseseră să formeze împreună o grămadă, iar craniul alunecase și căzu de pe perna sa de jad. Când Yi Mo se trezise, îl apucă imediat și îl strânse la piept.

Făcând asta, murmură cu voce joasă:

– Shen Qingxuan, uită-te la tine, nici când dormi nu poți sta liniștit.

După o clipă de tăcere, luă o tărtăcuță de alamă, deschizându-i gura pentru a elibera o aromă bogată și parfumată care umplu tot mormântul. Yi Mo scutură tărtăcuța, apoi se uită la craniul din brațele sale. Zâmbi slab și începu să vorbească cu el despre tărtăcuță și despre vinul din interiorul ei.

Acesta fusese, de fapt, un vin furat. Singurul capabil să prepare această „Băutură de o sută de zile” era nimeni altul decât taoistul care îl iluminase cu ani în urmă. Vinul produs de nemuritori era în mod natural de o calitate excepțională. Yi Mo cobora adesea muntele pentru a căuta reîncarnarea taoistului, dar nu îl găsea. În schimb, îl întâlnise pe bătrânul nemuritor, care se pregătea cu bucurie să desigileze vinul, spunând că fusese preparat timp de cinci sute de ani. Din respect pentru prietenul său din trecut, nemuritorul îi oferi lui Yi Mo să guste din vin, iar Yi Mo îl luase cu el.

Vinul, numit „Băutura de o sută de zile”, avusese nevoie de cinci sute de ani pentru a fi preparat, dar putea îmbăta pe cineva doar pentru o sută de zile – un fapt de care bătrânul era deosebit de mândru. Yi Mo făcuse o pauză atunci când povesti asta, mângâind craniul din brațele sale în timp ce îl întreba:

– Nu-i așa că e un prost?

Apoi, răspunzându-și la propria întrebare, spuse:

– Foarte prost.

Astfel de nemuritori proști trebuiau să fie rari în lumea nemuritoare. Yi Mo se gândise o vreme la asta și, fără ezitare, smulsese tărtăcuța nemuritorului și plecase, lăsându-l pe nemuritor în urmă, dând din picioare și blestemând:

– Șarpe nebun! Complet nebun!

Yi Mo își coborî din nou privirea la craniul din brațele sale. Acesta nu oferise niciun răspuns – avea oasele albe, iar orbitele negre îi dădeau o frumusețe aparte. Ce era așa frumos în asta? Luase o înghițitură de vin și, pentru o clipă, i se păru că aude o voce slabă din acea noapte cețoasă și ploioasă de demult, când în spatele perdelelor fluturânde auzise o mustrare tachinătoare:

– Tu, șarpe rău.

Șarpe rău.

Yi Mo închise ochii și bău tot vinul aflat în tărtăcuță. O perdea densă îi acoperi rapid vederea, ca un strat de ceață albă, iar dincolo de ea, i se păru că îl vede pe Shen Qingxuan, întins pe pieptul lui, zâmbindu-i cu ochi tandri.

– Shen Qingxuan.

Yi Mo strânse craniul în brațe și își lipi buzele de el, sărutându-l ușor și cu blândețe, arătând o tandrețe fără margini.

– Ai plecat pur și simplu așa, spuse Yi Mo, beat și îndurerat, ținând scheletul strâns la piept.

Buzele lui atingeau oasele reci în timp ce mormăia:

– Chiar te-am agresat atât de mult? De aceea mă respingi complet în această viață? Ce meschin din partea ta.

Era cu adevărat beat. Îmbrățișa strâns rămășițele lui Shen Qingxuan, dorindu-și să rămână în această stare de beție pentru totdeauna.