TE AȘTEPTAM- Capitolul 12

Jacheta lui Zhou Zui era atât de caldă încât era ca și cum ar fi fost îmbrăcat în soarele cald din cap până în picioare.

Întrebarea lui Xiao Qeu fusese prea directă. Îl curta de atât de mult timp, dar încă nu îl întrebase despre chestiunile emoționale. Asta în principal pentru că îl ascultase și devenise puțin dependent de Zhou Zui vorbind despre experiența sa anterioară și în inima lui simți să întrebe despre asta.

În timp ce el pusese întrebarea, asta nu însemna nimic pentru el. Xiao Qeu fusese destul de sincer în timp ce se uita pieziș la Zhou Zui.

Zhou Zui tăcu, dar Xiao Qeu continuă să se uite la el și se părea că nici dacă nu scotea vreun sunet, nu putea. Zhou Zui dădu din apoi din cap și spuse:

– Am avut.

Xiao Qeu nu mai puse nicio întrebare.

Zhou Zui nu voia să vorbească despre asta, ceea ce se vedea clar și era în regulă dacă nu o făcea. Xiao Qeu nu voia să-l facă să se simtă inconfortabil, el fiind în mod normal o persoană care în preajma căreia se simțea foarte confortabil. Acest lucru putea fi legat de profesia și de educația sa, deoarece mediul său  crease oameni politicoși și manierați.

Cu toate acestea, uneori era și răutăcios, ceea ce nu părea să intre în conflict cu personalitatea sa.

În față era un semn care indica o zonă de servicii, iar Xiao Qeu spuse:

– Să mergem la toaletă și apoi voi conduce eu.

Zhou Zui viră la dreapta și intră în zona de service. Xiao Qeu ieși din mașină și își întinse brațele, deoarece nu prea voia să meargă la toaletă, așa că intră să bea niște apă. Voia să schimbe locul cu Zhou Zui și să-l lase să se odihnească lângă el.

După ce se urcară din nou în mașină, cei doi își schimbară locurile. Xiao Qeu își puse centura de siguranță și râse:

– Nu am condus niciodată o mașină atât de scumpă.

Zhou Zui doar râse și nu spuse nimic.

Xiao Qeu spuse:

 – O să conduc lin, poți să dormi o vreme.

Zhou Zui reglă scaunul și se lăsă pe spate cu jacheta pe corp înainte de a spune:

– Mi-e teamă că te vei plictisi.

– Sunt bine, spuse Xiao Qeu cu un zâmbet.

 – Te-ai trezit destul de devreme și nu ai dormit, așa că închide ochii și odihnește-te.

Xiao Qeu nu mai vorbi. După un timp, se uită spre el și Zhou Zui era într-adevăr sprijinit de scaun cu ochii închiși ca și cum ar fi adormit.

Xiao Qeu era la volan și nu putea să se holbeze, așa că îl scană rapid și suspină din cauza acestui bătrân care arăta foarte atrăgător. Fața lui avea linii dure chiar și cu ochii închiși.

Cum putea să se potrivească atât de bine cu ceea ce-i plăcea lui?

De fapt, lui Xiao Qeu îi plăcuse întotdeauna acest tip de bărbat, dar iubiții săi anteriori nu fuseseră de acest tip, inclusiv Lin An, cu care a avut cea mai sinceră relație.

Lin An era o persoană foarte blândă, dar nu avea un temperament prea puternic, și îi plăcea să ajungă la o înțelegere atunci când apăreau probleme, în loc să își piardă cumpătul.

Aspectul său le dădea oamenilor un sentiment foarte cald, deoarece avea linii foarte blânde.

Xiao Qeu era mai tânăr decât el, cu sentimente mai directe decât ale lui, și el fusese cel care trăsese relația înainte de la început până la final, deoarece fusese foarte activ în gestionarea relației.

Xiao Qeu curtase mai întâi genul lui Zhou Zui, a căror aură era prea puternică și nu erau ușor de abordat. Cu toate acestea, acest lucru se întâmpla să fie ceea ce îi plăcea lui Xiao Qeu, deoarece îi plăcea temperamentul acestei persoane care, desigur, includea și aceste trăsături.

Temperatura din mașină era potrivită, iar persoana la care se gândea dormea lângă el. Acest tip de condus nu-l făcea să se simtă obosit, deoarece simțea că nu-i luase prea mult timp să conducă până la locul respectiv. Când erau pe punctul de a părăsi autostrada, mașina lui Fang Xi îi ajunse din urmă, iar el ieși de pe autostradă după ei.

În fața lor aștepta deja o mașină pe care Fang Xi o urmă și coborî geamul pentru a-i indica lui Xiao Qeu să îl urmeze.

Zhou Zui dormea, așa că Xiao Qeu se temu că vântul ar fi prea rece pentru ca el să deschidă geamul, așa că doar claxonă ușor. Ca urmare, întoarse capul și observă că Zhou Zui se trezise deja. Avea ochii deschiși, deși era încă într-o stare de amețeală.

Xiao Qeu îi zâmbi ușor și îl întrebă:

– Ești treaz?

– Da, am adormit.

Zhou Zui se așeză și-și trase jacheta pe el înainte să se uite pe geam.

– Mulțumesc, profesore Xiao.

– Zhou Xiaoshang, cu plăcere.

Xiao Qeu conducea în spatele mașinii lui Fang Xi.

– Nu am mai fost pe aici până acum, e prima dată.

Zhou Zui se uită afară și spuse:

– Am fost aici de câteva ori și nu e rău.

Xiao Qeu se gândi că poate i-ar plăcea aici datorită lui Zhou Zui, care era tovarășul lui de călătorie.

Persoana care aștepta la intrarea pe autostradă era Jiang Tao, al cărui oraș natal era de-a lungul drumului. Familia lui Jiang Tao avea o casă în munți și, deși inițial nu era un loc pitoresc, existau câteva familii care locuiau acolo. Viața nu era foarte convenabilă, dar se obișnuiseră cu ea și se simțeau bine. Mai târziu, locul pitoresc se dezvoltase și apăruseră mici hoteluri și ferme care făcuseră o avere.

Jiang Tao ieșea foarte devreme și rareori se întorcea la timp, așa că-și chemase prietenii la o întâlnire. Localnicii din această zonă vorbeau cu accent și Xiao Qeu se simți destul de amuzat de acel accent când Jiang Tao îl salută.

Xiao Qeu dădu din cap și se prezentă.

– Xiao Qeu.

Jiang Tao rânji.

– Urmează-i și spune-mi Tao-Zi.

Mașina putea fi condusă doar până la jumătatea drumului de munte apoi fură nevoiți să urce cu lucrurile în spate. Xiao Qeu își pus jacheta de bumbac pe el imediat ce coborî din mașină, dar încă se simțea destul de frig.

Zhou Zui luă o jachetă din portbagaj și și-o puse pe el. Avea foarte puține lucruri, deoarece ducea doar un rucsac.

– O să ne dăm seama după trepte, că există un pavilion numit Pavilionul Jinhua, iar când ajungem acolo, trebuie să schimbăm drumul. Cel care urcă primul va aștepta acolo.

Jiang Tao purta cele mai multe haine, deoarece crescuse urcând și coborând muntele și era obișnuit să-și aducă haine foarte groase, de care încă nu se schimbase nici acum.

– Bine, atunci să mergem pe drumul nostru, ne vedem acolo sus.

Fang Xi nu se grăbi să plece după ce termină de vorbit și scoase o țigară pe care o aprinse. Îi dădu una lui Zhou Zui, iar apoi trimise o brichetă.

Grupul de fumători se simțise probabil sufocat pe drum, Xiao Qeu și Lao Cao fiind singurii nefumători, Lao Cao era cel mai puțin îmbrăcat și sări pe loc înainte de a-i face semn lui Xiao Qeu spunându-i:

– Haide să mergem înainte. Lasă-i să-și ia drogurile, îi îneacă pe alții până mor.

Xiao Qeu râse și îl urmă.

– Nu știu ce fel de distracție este să fugi la munte pe vremea asta rece. Ăștia au șanțuri în creierul lor.

Lao Cao avea mâinile în buzunare și un ghiozdan de școală pe spate și discuta cu Xiao Qeu în timp ce urcau treptele.

– Găsește un loc unde să stai câteva zile, bea dacă vrei, și dormi naibii pe burtă.

Xiao Qeu nu-i putu răspunde, așa că doar râse și-l ascultă mormăind.

– Abia ai venit, așa că nu știi. Acești oameni sunt de fapt psihotici, nimeni nu este normal.

Lao Cao sări în sus cu pași mici pentru a se încălzi puțin.

– S-au adunat ciudații din toate categoriile sociale. Și eu sunt un psihopat. Să fiu cu ei iarna în munți așa? Sunt foarte bolnav.

Acest subiect era unul la care lui Xiao Qeu îi era cu adevărat imposibil să participe, dar se simțea ca și cum i-ar fi spus un pic mai mult pentru a-l ajuta pe Xiao Qeu să se alăture. La urma urmei, și el îi urmase pe munte, așa că probabil și el era un psihopat. Xiao Qeu simțea că discreditase profesia de profesor.

Xiao Qeu se grăbi apoi să facă o digresiune și-l întrebă pe Lao Cao cu ce se ocupă.

Lao Cao pufni în timp ce încă sărea.

– Eu? Sunt un artizan.

– Artizan?

– Da, meseriaș.

Lao Cao își scoase telefonul mobil și dădu clic pentru a indica codul WeChat înainte de a-l înmâna lui Xiao Qeu. Își băgă mâinile în buzunarul cald, iar când expiră, briza rece îl făcu să expire abur alb.

– Scanează-l și adaugă-mă ca prieten înainte să urcăm.

Xiao Qeu gândea că această persoană era foarte interesantă și își scoase telefonul pentru a scana. Numele pe WeChat al lui Lao Cao era

„Nenorocitul de Shufu CaoCao”.

– Poți să te uiți la magazinul meu, și să iei ce vrei.

Lao Cao se grăbi să pună telefonul înapoi.

Xiao Qeu zâmbi și spuse:

– Bine.

Nu-l învinovățea pe Lao Cao pentru că îi era frig. Era îmbrăcat foarte subțire, deoarece purta o jachetă de piele care, chiar dacă era destul de groasă, era rece pe piele. Își putea da seama că Lao Cao era mai tânăr decât ceilalți, iar Xiao Qeu estimă că nu era cu mult mai în vârstă decât el. Cu cât urca mai mult scările, cu atât se făcea mai frig, iar Xiao Qeu se temea că nu va mai putea suporta.

Xiao Qeu purta două haine în total, cu jacheta de bumbac pe deasupra, așa că își scoase jacheta de bumbac și i-o dădu:

– Poartă asta, hainele tale sunt prea subțiri.

– Nu, de fapt, eu doar mă plâng. Sunt obișnuit cu asta.

Lao Cao nu luă haina și se uită la el înainte să spună:

– Mai târziu, când va veni Lao Zhou, va crede că intimidez copiii.

– Nu sunt un copil, am treizeci de ani.

Xiao Qeu își ridică sprâncenele.

– Nu m-ai auzit când ți-am spus Dage? Recunosc că nu ești cu mult mai în vârstă decât mine.

Lao Cao fu puțin surprins și se uită la Xiao Qeu.

– Treizeci de ani? Nu pari a avea atât.

– Am treizeci de ani, chiar dacă nu-i arăt. Hai poart-o, văd că ți-e frig, spuse Xiao Qeu cu un zâmbet.

Lao Cao, de asemenea, nu mai spuse nimic și-și scoase ghiozdanul de școală pentru a-și pune jacheta iar înainte de a o închide bine îi spuse lui Xiao Qeu:

– Mulțumesc, haina de la tine e caldă fiindcă ai purtat-o.

– Chiar nu știu de ce e bine să urci un munte pe vremea asta. Este ca și cum toate creierele lor au găuri în ele.

Mâinile lui Lao Cao erau în buzunare și avea un rucsac cu el și vorbea cu Xiao Qeu în timp ce urca scările.

– Ar trebui să găsim un loc super unde să ne odihnim câteva zile. Cei care vor să bea pot bea, iar cei care nu vor să bea pot sta în patul dracului și să doarmă. Ce bătaie de cap.

Xiao Qeu nu răspunse și zâmbi ascultându-l pe celălalt mormăind.

Xiao Qeu mergea cu sârguință la sală, așa că escaladarea acestei porțiuni de munte era o joacă de copii. Cu toate acestea, peisajul muntelui nu era foarte plăcut și nici atât de frumos, ci mai degrabă uscat și puțin dezolant. Cu toate acestea, Lao Cao credea că este frumos, și-i spusese  asta lui Xiao Qeu de-a lungul drumului. Xiao Qeu credea că probabil pentru că el nu era un artist, nu putea aprecia cu adevărat ce era atât de frumos pentru celălalt.

Lao Cao se opri să fotografieze ramurile uscate ale copacilor, iar ceilalți veniră în spatele lui.

Lao Cao se uită o dată la ei înainte să se întoarcă și să continue să facă poze în timp ce spunea:

– O adunătură de bătrâni nenorociți.

– Despre cine vorbești? Te-am auzit.

Fang Xi se duse la el și-l lovi cu piciorul.

– Cu ce ești îmbrăcat? Nu mai vrei să fii un vagabond? Urmează să porți o jachetă de piele scurtă!

– Mi-a dat-o Xiao Qeu, aș fi al naibii de prost să nu port hainele unui bărbat chipeș.

Lao Cao se uită în spate și întrebă:

– Lao Zhou încă nu a urcat? Dacă nu vine, Xiao Qeu este al meu! M-am abținut să flirtez cu el pentru că îmi pare rău pentru bietul meu frate.

Lin Xuan întinse mâna din spate pentru a prinde capul lui Lao Cao și îl apucă de păr, chicoti și spuse:

– De ce flirtezi?

Xiao Qeu fu, de fapt, un pic surprins, deoarece Lao Cao era destul de normal până la urmă, așa că nu se aștepta să fie așa de glumeț.

Lao Cao clipi la el și spuse:

– Tu și Lao Zhou încă nu vă cunoașteți, nu? Dacă nu, deschide ochii. Lao Zhou nu este interesant.

– Nu mai face valuri, poți simți stropii la o mie de metri distanță, spuse cineva din spate.

Xiao Qeu zâmbi ușor și nu spuse nimic. De fapt, el se gândea în inima lui la cum se compara Zhou Zui cu ceilalți, altfel ar fi putut prinde mai multe valuri.

Zhou Zui și Jiang Tao fură ultimii care urcară. La pavilionul Jinhua era un cerc de oameni care stăteau în pavilion și îi așteptau.

– Ați mers toți atât de repede? spuse Jiang Tao cu accent și se uită la ei.

– Când au alergat toți înaintea noastră? Amândoi am încetinit în mod deliberat, de teamă să nu vă lăsăm în urmă.

– Dacă mai încetinești, vom coborî dealul până la poliție ca să spunem că te-ai rătăcit.

Cheng Ning se juca cu telefonul într-o parte, dar își ridică privirea ca să spună asta.

Ochii lui Zhou Zui scanară în jur și-l văzu pe Xiao Qeu, care, de asemenea, se întâmpla să se uite la el. Când ochii lor se întâlniră, Xiao Qeu îi zâmbi ușor.

Zhou Zui se încruntă ușor înainte de a-și scoate geanta din spate și de a-și scoate jacheta pe care o aruncă lui Xiao Qeu. Acesta o prinse puțin mai târziu, iar jacheta îi ateriză pe față, acoperind-o.

Jacheta de puf era destul de groasă și se simțea moale pe fața lui. Transmitea căldura corpului lui Zhou Zui și mirosul de detergent de rufe de pe hainele sale. Avea un miros discret de lămâie și era foarte moale.

Xiao Qeu își scoase jacheta și o îmbrăcă direct într-o manieră deschisă, fără să se strâmbe. Nu-și terminase de aranjat părul când oamenii de pe margine se ridicară în picioare.

– Hei, hei, hei, Lao Zhou! Unde ai aruncat-o? Și mie mi-e frig! Mai scoate una pentru mine, ai! strigă Fang Xi.

Lin Xuan râse și-i spuse:

– Cine ești tu? Cât de bătrân ești? Vezi-ți lungul nasului.

De fapt, Xiao Qeu nu era obișnuit să fie în centrul atenției și se simțea inconfortabil să fie privit. Cu toate acestea, acum nu mai simțea nimic. Jacheta lui Zhou Zui era atât de caldă încât era ca și cum ar fi fost îmbrăcat în soarele cald din cap până în picioare.