Vântul prin arbori- Capitolul 9

Era de corvoadă. Azi lucra la bucătărie și trebuia să se ducă la subsol să aducă un  coș plin cu morcovi și cartofi. Îi plăcea să fie la bucătărie. Acolo scăpa un pic de rutina zilei, în plus acolo era și Wind. Coborî cu coșul din paie. Avea o lampă mică cu care se ajuta să vadă. Dar când deschise ușa beciului, o mână îl împinse cu forță lipindu-l de perete. Era unul dintre gardieni. Acesta îi puse mâna la gură și spuse în șoaptă:

– Nu scoate nici un sunet, doar ascultă-mă.

Îndepărtă mâna și din sân scoase un clește gură de lup. Tanmai se uită întrebător la gardianul mascat. Ochii acestuia păreau umani și oarecum triști.

– Ascunde-l în salopetă, acum…fă-o repede.

Tanmai execută ordinul ascultător, chiar dacă nu înțelegea. Gardianul scoase din buzunar o mică busolă, un cuțit și un plic.

– Ține și astea. Citește scrisoarea cu atenție. Nici un cuvânt nimănui.

Gardianul dispăru într-o clipită. Tanmai rămase cu privirea țintuită pe obiectele din mână. Înțelegea ceva, dar îi era teamă să gândească mai departe.

Ziua de lucru la bucătărie trecu foarte greu. Mișcările îi erau jenate de cleștele din pantaloni și obiectele din buzunar îl făceau să-și pună mii de întrebări.

Ajuns în celulă așteptă ca Wind să adoarmă. Aprinse lampa de buzunar și deschise plicul. Scoase 2 file de caiet acoperite cu un scris îngrijit, ordonat.

Tanmai,

Nu mă cunoști, dar de aproape 1 an de zile îți urmăresc curajul, eforturile pe care le faci pentru a-l proteja pe Wind. Din păcate, cred că toate sacrificiile făcute sunt în zadar. Acum câteva zile l-am auzit pe One susținând sus și tare că a venit momentul să se ocupe și de Wind. Apocalipsa i-a dat ordin să-l violeze de față cu tine. Aceasta se va petrece în ziua de Crăciun, adică în două săptămâni. Poate că sunt un gardian al morții, dar poate că sunt aici pentru că sunt șantajat cu asasinarea familiei mele. Am și eu doi copii și unul are vârsta lui Wind. Nu există o mie de soluții la problema de mai sus: ori accepți să fie violat ori îl ajuți pe Wind să evadeze. Din păcate, această a doua soluție, înțelegi ce înseamnă pentru tine, nu? Deci întrebarea e: cât de mult ții la Wind? Dacă accepți un sacrificiu atât de mare înseamnă că e special în inima ta și te voi ajuta atât cât pot.

Eu voi fi de gardă două zile înainte de Crăciun, voi ține ocupate celelalte gărzi. Cleștele acela te va ajuta să tai gratiile ferestruicii. Pe acolo va fugi Wind. El e foarte slab, se va putea strecura fără nici o problemă. Dar tu nu vei putea pleca…înțelegi ce implică acest lucru, nu? Să țină nordul cu busola. La 10 km e primul oraș. Să dea alarma acolo.

 Aici ai și un mic bilețel cu coordonatele GPS ale casei în care suntem închiși. La fel ca voi, eu și majoritatea gardienilor suntem ostateci.  Are o noapte întreagă la dispoziție. Dar totul va depinde și de condițiile meteorologice. Cu cuțitul taie cearșafurile și fă o funie cu care să poată coborî de la acea înălțime.  Voi opri camera de filmat de pe partea aceea pentru 10 min. Deci trebuie să vă mișcați repede. Dacă ești de acord cu acest plan taie barele de fier și repune cleștele în beci după ușă. Voi ști că pe 22 decembrie, la orele 22 după stingere, Wind va evada.

Sper din tot sufletul ca Wind să poată da alarma.

 Tanmai rămase o vreme fără suflare. Se gândi la cuvintele spuse de paznic:

„Apocalipsa i-a dat ordin să-l violeze de față cu tine.”

Ochii și inima i se umplură de lacrimi. Toate sacrificiile fuseseră în zadar?…

Dar după acest moment de slăbiciune, se îndreptă și privirea îi deveni ca oțelul.

În nici un caz! Wind trebuia salvat!

Din acel moment singura lui preocupare fu acea evadare. Știa că dacă îl ajută, Apocalipsa îl va  omorî. Nu-i păsa. Inocența lui Wind era ceva atât de prețios inimii lui. Cele două săptămâni aproape trecuseră. Tăiase barele de fier când Wind dormea. O făcuse înainte să stea de vorbă cu acesta. Dar el știa că-l va putea convinge să fugă. Îl va păcăli, nu-i va spune că el,  Tanmai, poate nu va supraviețui evadării aceleia. Nu, nu trebuia să-i spună, trebuia să îi vorbească despre ei doi, despre viitor, despre Lom Phan Tanmai, despre cât de mult îl iubea, despre faptul că atunci când vor fi mari se vor căsători și vor fi cei mai fericiți.

Nopțile acelea înfrigurate de dinainte de sfârșit, plângea cu lacrimi amare într-un colț, în timp ce Wind dormea un somn fără griji, fără stres.

Rămăseseră 2 nopți până la momentul fatidic al despărțirii. Tanmai tăiase cearșafuri și le împletise în momentele în care Wind se ducea să cânte la pian pentru Apocalipsa, adică în fiecare zi de la ora 18 la ora 20. În acel moment se opreau schingiurile, violurile, bătăile copiilor din celelalte celule.  Acordurile pianului erau atât de calde și de line: Chopin, Schubert, Mozart, Corelli, Bach, Debussy…Tanmai îi învățase pe de rost…Da…acordurile erau atât de calde, iar sufletul lui atât de zbuciumat…

Număra nu numai zilele plecării lui Wind, ci și zilele vieții lui, atât cât mai rămăseseră.  Iar în seara aceasta, după concert, Tanmai trebuia să-l convingă pe Wind să plece. Dacă ar fi fost acum un an toate acestea, era sigur că Wind ar fi plecat imediat…dar acum…acum el devenise un mic adult. Depășise 12 ani și simțea cum încetul cu încetul sentimentul lui copilăros se transforma în altceva. Noaptea dormea cu fața lipită de pieptul lui ca înainte, dar mâinile, de obicei strânse în pumni, se etalau de la un timp în jurul taliei lui. Uneori, înainte de a adormi, el ridica privirea aceea de nori tomnatici și-i șoptea timid:

„Phi…te iubesc atât de mult.”

Pe Tanmai  îl buși plânsul…Se simți dintr-o dată atât de nefericit…

…………….

– Phi, uite, ți-am adus ciocola...

Wind se opri din tiradă. Ochii lui Tanmai erau roșii.

– Phi?…Ai plâns?…

Wind veni și-i luă fața între palme. Îl cercetă cu o oarecare teamă.

– Te doare undeva?

Tanmai îi apucă degetele lungi și fine și le duse la buze schițând un sărut fugar.

– Wind, trebuie să vorbim.

Adolescentul în devenire îl privi întrebător. Tanmai se simți ca și cum irișii aceia cu iz de ploaie și de cer îi învăluiau încet toate lăcașurile inimii și ale creierului.

–Să stăm unul lângă altul în pat și să nu mă întrerupi, promiți?

Wind ezită, o promisiune era o promisiune…apoi șopti:

– Promit , Phi.

Cu cuvinte bine alese, Tanmai începu povestea viitoarei evadări…Când totul fu spus, Wind se întoarse spre el deosebit de serios. Parcă îmbătrânise dintr-o dată.

– Lasă-mă să rezum, Phi…Îmi ceri să plec și să te abandonez, nu?…

Tanmai se întoarse și el pe o parte spre Wind. Erau față în față aproape atingându-se și ambele chipuri erau mohorâte.

– Nu, îți cer să ne ajuți să scăpăm de aici. Ești singurul care e mic și atât de pricăjit. Cine altul ar putea trece printr-o gaură atât de mică.

– De ce nu se duce paznicu ăla la poliție dacă tot ne vrea binele?

– Pentru că el e ostatic ca și noi, iar familia lui în pericol de moarte, deci vezi tu, Nong, ești singura noastră speranță. Și știu că poți s-o faci.

– Eu n-am alergat niciodată, nici măcar 1 m, darămite 10 km. Cum poți să-ți pui baza în mine? Și apoi, dacă fug, ce vei deveni? Te vor pedepsi, te vor schingiui, te vor omorî, poate…nu, nu vreau!

Tanmai se ridică brusc din pat și începu să facă pași la stânga și la dreapta, supărat. Wind îl urmă oprindu-l din mișcare cu îmbrățișare din spate.

– Phi, nu-mi cere să te abandonez, ai spus că vom fi împreună pentru totdeauna. Te implor, nu-mi cere să te las aici singur!

Wind îl înlănțuise cu brațele și-și lipise capul de spatele lui. Începu să plângă.

– Nu-mi cere asta! Nu vreau! Nu pot!

Plânsetele lui deveneau din ce în ce mai puternice în timp ce-l strângea în brațe cu toată forța.

Tanmai se scutură dintr-o dată, se întoarse spre el și se lăsă în genunchi pentru a fi la aceeași înălțime cu el.

–Nu te mai pot salva! Nu te mai pot salva! Înțelegi? Și nu vreau să treci prin ceea ce trec ceilalți de aici.

Îl prinse în brațe și-l ținu aproape de el șoptindu-i la ureche:

– Tu ești lumina care luminează cărarea mea spre libertate. Dacă și tu te vei stinge, atunci speranța va muri și ea…pentru totdeauna. Ajută-mă să scap de aici. Ajută-mă Wind…Mă iubești, nu? Când iubești faci orice pentru persoana iubită, nu? Am dreptate?

Tanmai  era calm și vorbea șoptit, melodios, deși în interior, valuri puternice se spărgeau cu violență de stâncile erodate ale sufletului său.

………..

22 decembrie  orele 21h45

Ninsese într-una timp de 24 de ore. Parcă timpul le era potrivnic și lupta malefic împotriva lor. Era foarte frig, cert, sub 0 grade. Wind era îmbrăcat foarte sumar pentru a putea să se strecoare prin ferestruica aceea liliputană.

Tanmai îl privi un pic îngrijorat și spuse:

– Ești pregătit? Va fi greu, a nins mult, e foarte frig, n-ai ghete, doar șlapii ăștia nenorociți, n-ai haine groase, n-ai nici căciulă, doar fața asta de pernă învelită aiurea pe capul tău.

Wind era foarte calm. Întinse mâna spre Tanmai:

– Uite, cu asta voi fi aproape de tine până ne vom regăsi.

Tanmai luă o poșetuță din cârpă cusută de mână. Era de mărimea palmei.

– Să știi că eu am cusut-o în secret, pentru tine. Numai pentru tine. Să nu te uiți acum ce e în ea. După ce nu mă mai vezi, da? Și tu ce-mi dai? Dă-mi ceva al tău, Phi. Promit să am grijă să nu-l pierd pe drum.

Tanmai stătu pe gânduri…parcă ezita…apoi duse mâna la buzunarul de la piept și scoase un ceas mic de buzunar de argint.

– Phi, îmi dai ceasul mamei tale?

– E drept gaj că ne vom întâlni, ia-l, ai grijă de el. Va fi și un semn de recunoaștere între noi doi.

Wind ridică privirea și zâmbi.

– Ai uitat, Phi? Noi doi avem același tatuaj.

– Da, dar trebuie să te dezbrac dacă vreau să văd că ești tu, dar ceasul doar îl scoți din buzunar și voi ști, replică Tanmai cu zâmbetul pe buze.

Se auzi orologiul curții bătând orele 22. Lumina stâlpului electric din curte se stinse brusc. Se auzea vântul de iarnă suflând glacial.

–E ora, spuse Tanmai.

Îl ridică pe Wind care apucă cactusul  și în brațele lui Tanmai îl depuse ușor pe masă.

– Phi, să ai grijă de el.

– Voi avea, răspunse laconic Tanmai.

Tot în brațele lui Tanmai, Wind lăsă să cadă spre exterior funia din pânză de cearșaf care era atașată de piciorul patului. Apoi se agăță de ea cu picioarele spre exterior . Se lăsă încet să alunece prin gaura aceea ce semăna a libertate. Când se mai vedea doar capul lui, coborî privirea spre băiatul înalt.

– Tanmai…așteaptă-mă…

Apoi dispăru. Tanmai urcă pe scaun și-l urmări cu privirea. L a început fu ca o formă neagră, apoi se estompă din ce în ce mai mult până când se contopi cu vâltoarea furtunii de zăpadă.

Tanmai privi iar și iar și într-un târziu șopti:

– Adio viață, adio lumină, adio vântule.[1]

………………….

Wind alerga de două ore fără oprire, uneori încetinea, alteori grăbea pasul. În șlapi alergase greu, abia înainta. Îi abandonase imediat și alerga doar în șosete. Din când în când privea busola cu lampa de buzunar pe care i-o dăduse Wind ca să fie sigur că nu pierde nordul. De jur împrejur era doar un mare pustiu, fără nici un reper. Fără busolă ar fi fost incapabil să înainteze. Deocamdată nu simțea frigul, dar începuse să obosească. Vântul glacial îi șfichiuia obrajii și corpul și puterea furtunii de zăpadă îl împiedica să alerge așa cum și-ar fi dorit. Dar continua cu curaj înaintarea prin viscol. Ca să reziste repeta într-una o sigură propoziție.

Tanmai rezistă…Tanmai rezistă…Tanmai rezistă…

După un timp se opri. Scoase micul ceas din buzunarul interior al hanoracului. Începea să obosească. Dar unde să se odihnească? Peste tot era doar o întindere albă, rece și inospitalieră. Se făcea orele 5. Alerga de câteva ore bune. Un singur nume îi dădea aripi: Tanmai…Frigul începea să-l învingă, picioarele îi erau ca două sloiuri.

Se împiedică dintr-o dată și căzu. Pe întinderea albă o steluță roșie se întinse vertiginos. Se lovise în genunchi de o bucată de piatră. Se uită la sângele care începea să înghețe și un gând îi trecu prin minte: Voi muri aici…

Apoi numele salvator reveni din nou pe buze:

Tan…mai…Trebuie să-l salvez pe Tanmai.

Stătu câteva clipe întins pe zăpada care i se părea acum caldă și ademenitoare. Un licăr de rațiune veni să-l certe. Își aduse aminte că nu trebuie să adormi dacă te regăsești prins în zăpadă. Începu să inspire și să respire. Tatăl lui îl învățase de mic copil tehnici de supraviețuire. Își reveni în fire și reuși să se ridice. Câți kilometri mai avea? Auzise că poți alerga 7 km într-o oră dacă ești bun atlet, dar el nu era bun deloc, era chiar jalnic. Alergă din nou, cu disperare, repede și mai repede. Nu-și dădea seama că efortul era supraomenesc. Se făcuse ziuă, măcar putea vedea pe unde aleargă…Dacă exista un Dumnezeu, un Buddha, un Alah sau orice altă entitate, el, Namsong Singte, trebuia să reușească, cu orice preț.

Începu să plângă, disperat că nu mai avea forță. Prin perdeaua lacrimilor, la orizont, întrezări parcă ceva ce semăna a case și parcă treceau mașini. Se vedeau ca niște furnici…Începu să plângă și mai tare…de astă dată de bucurie…

Reușise…

………………

Secția de poliție din Hattar, un sătuc situat la 400 km de Saphuri în partea cea mai nepopulată și mai friguroasă a țării, se pregătea de sărbători. Era un sat calm cu doar 200 de persoane, iar primul oraș era la vreo 30 de km. Atmosfera era destinsă, toată lumea râdea și împodobea cu globulețe pereții secției. Cineva pusese cântece americane de Crăciun. Aici celulele erau goale. Nu mai avuseseră vreun răufăcător sau măcar vreun bețiv recalcitrant de vreo 10 ani. De fapt, nici nu înțelegeau că exista o secție de poliție pe acolo.

În mijlocul acelor pregătiri de sărbătoare, un bubuit asurzitor deschise ușa de la intrare lăsând să intre vântul glacial și cu el o momâie mică, cu bucăți de gheață pe ea, cu picioarele în ceva semănând a șosete , pe cap o bucată de cârpă ca un turban, dar plin de gheață și acela. Agenții de poliție încremeniră, nu știau dacă nu era cumva Yeti care aterizase dintr-o altă lume. Momâia rămase în pragul ușii o clipă apoi urlă din toate băierile:

-Ajutooooooor!!!!!

Întinse mâna cu coordonatele casei răpitorilor și bâigui haotic:

– Sechestrați…de un an…casa…coordonate…Tanmai…răpitori…repede…repede…salvați…ajutor…Tanmai.

Polițiștii îl înconjurară. Unul spuse:

– Chem Salvarea și Sediul.

Altul luă hârtia cu coordonatele Gps și-l întrebă:

–Cum te cheamă?

Momâia ezită o vreme apoi silabisi numele:

– Nam…song…Sing…te.

Apoi se prăbuși ca împușcat.

– Băieți, ce ne face copilu ăsta?! Băi ăsta ne face o criză cardiacă!! Unde e Salvarea?

– E în drum spre noi șefu.

– Care știe să facă masaj cardiac?

-Eu, șefu!

– Dă-i bătaie, că moare naibii și e un martor important.

Unul dintre agenți se apropie repede și îngenunche.

– Scoate-i naibii cârpa aia de pe cap, e un sloi de gheață.

Agentul trase de cârpă. Se auzii un ooooooo prelung, demarcând un șoc. Pletele acelei momâi care nu părea să aibă mai mult de 12 sau 13 ani erau complet albe.

………………………..

Ora 5- Casa răpitorilor

–Trezirea, bandă de puturoși , hai hopa sus, toată lumea la dușuri!

Tanmai nu închisese un ochi. Se pregătise meticulos pentru ziua ce urma. Făcuse ordine în celulă, pusese puținele lucruri ale lui Wind alături de ale lui. Rămăsese apoi întins în pat, ascultând șuierul vântului de iarnă. Nu mai avea ceas, deci nu știa ce oră e sau cât timp trecuse de când plecase Wind. După o vreme se ridică în moalele capului și scoase de sub pernă mica poșetuță dată de Wind. Mai întâi doar o mângâie. Țesătura reprezenta niște trandafiri albi, florile lui preferate. Privi cusăturile și zâmbi. Se vedea că fusese stângaci când o cususe, dar lui Tanmai nu-i păsa. Nu primise niciodată un cadou atât de prețios. Trase de șnurul care o ținea închisă. Înăuntru era o cutie mică de chibrituri. O scoase și o deschise. O șuviță de păr blond răsări din locașul întunecat. Soarele se ascunse pentru o clipă în mierea fierbinte a irișilor lui Tanmai. Wind își tăiase o rază de soare pentru a ilumina singurătatea de „după” a lui Tanmai. Alături un bilețel împăturit cu grijă.

Tanmai îl despături și citi un adevăr nespus, dar așteptat, niște cuvinte caligrafiate frumos:

„Lom Phan Tanmai”

Plânse mult timp. Știa că nu-l va mai vedea vreodată. Clipele lui erau numărate. Se duse la masă și cu grijă scoase cactusul din ghiveci. Puse poșetuța pe fundul lui și deasupra repuse cactusul. Secretul era bine protejat.

Auzi dintr-o dată vocea gardianului care le cerea să se trezească.

Cheia se zbătu în broască în același timp cu inima lui Tanmai.

Ușa se deschise, gardianul se uită la Tanmai, apoi în cameră… apoi văzu ferestruica fără gratii și înțelese…

 Sunetul alarmei se auzi strident, amenințător. Tanmai oftă adânc…intrase pe ultimii 50 de m.

………………………..

Apocalipsa , One și 4 gardieni, cei mai zeloși erau în celula lui Tanmai. Acesta fusese spânzurat cu capul în jos. Atârna ca orice animal ajuns la abator. Era o liniște de moarte. Îl bătuseră cu rândul timp de o oră,  dar nu scoseseră nici un cuvânt de la el.

Apocalipsa trase un scaun lângă corpul atârnat. Vocea lui sună sinistră:

– Cu ce ai tăiat barele de la fereastră?

Tanmai care avea mâinile legate la spate, abia putea să respire, dar rânji și răspunse sarcastic:

– Cu briceagul meu.

Se simți enervarea lui Apocalipsa.

– Răspuns greșit. Un răspuns greșit, o pedeapsă asigurată.

Cu mișcări lente, scoase un pumnal. Nu orice pumnal. Tanmai cunoștea tipul acesta, se încăierase de multe ori în stradă cu bande rivale. Era cel mai de temut pumnal, nu omora, dar te schilodea. Era un pumnal de vânătoare Shaman Skeleton cu care puteai da lovituri precise și dureroase. Dacă Apocalipsa era atât de nervos, însemna că Wind nu fusese prins.

Tanmai simți cum lama se înfige între omoplați și cum sângele începe să șiroiască. Durerea era imensă, crezu că inima îi va ceda, dar nu scoase un sunet.

Apocalipsa continuă interogatoriul.

– Cine te-a ajutat?

– Mama ta, răspunse Tanmai râzând.

El, Taratree, fiul lui Kamol Saeng-aaron, își va vinde pielea scump.

Pumnalul trase o linie pe mușchii spatelui.

– Urlă, urlă și cere îndurare, poate îți cruț viața.

– Naiba să te ia de dement , de porc , de cre….

– Aaaaah!

De data aceasta Apocalipsa tăiase unul dintre sfârcuri.

Tanmai leșină.

Apocalipsa se ridică. Șterse cuțitul de pielea lui Tanmai, îl plie și-l băgă în buzunar. Se îndreptă spre ușă spunând:

– Îl bateți cu rândul până spune cine l-a ajutat. Nu atingeți organele vitale, vreau să înnebunească de durere.

……………

Tanmai nu mai știa dacă era zi sau noapte, ochii îi erau umflați de la pumnii primiți. Îi fracturaseră brațele și picioarele bucată cu bucată. Îl tăiaseră cu cuțitele, și-l bătuseră cu picioarele și cu pumnii ca pe un sac de box. Nu mai era conștient decât pe jumătate când auzi o frază care îl făcu să tresalte de bucurie.

„Nu l-au găsit. Trebuie să curățăm locul. Au mai rămas 8 țânci în viață și cu ăsta 9. Pregătește injecții să terminăm odată. Apocalipsa a dat ordine precise. Trebuie uciși și gardienii-ostatici. „

„Nu l-au găsit”.

Era atât de fericit încât nu-i mai păsa că era în bucăți și chiar nu-i mai păsa dacă va muri.

Wind era liber…

……………………….

Taratree tresări și deschise ochii mari…

[1] Referință la celebrul poem Afișul roșu de Louis Aragon

https://youtu.be/awOhsMdVqS8?si=NWQhR4P8tzV9XtVi

De ascultat: https://youtu.be/7E_bYFk5h7g?si=mPjk2sJ070kXaQCG